Interioare

Mi-a fost adresată o întrebare:

„Bine, bine! Exteriorul e super. Dar interiorul?”

Poți da o mulțime de răspunsuri. Ce ziceți de ăsta: „E mobilat!” Sau „Abia mi-am luat perdele!”,  „Cine are nevoie de interior?” etc etc

Doamna care mi-a pus întrebarea dorea sa afle anumite aspecte şi etape ale demersului meu de trecere de la masura 48 la 40, dar nu i-am satisfăcut curiozitatea, ci i-am raspuns sec : „Interiorul nu mă interesează!”

La așa intrebare, așa răspuns! A fost o reacție rapidă de închidere la apropierea unui „agresor”.

Cu siguranța vi s-a întâmplat să vă eschivați elegant sau brutal in fața unor persoane, pe care din prima clipa le-ați simțit antipatice. Dacă n-ați făcut-o vă admir sincer pentru calmul si amabilitatea neprefacută de care ați dat dovadă. Eu pot, în cel mai fericit caz, doar să vorbesc printre dinți, cu un rânjet care-mi încordeaza fața.

Așadar interiorul… Care interior? Să vă vorbesc întâi despre interiorul exteriorului. Când ai stricat un lucru, nu te mai aștepți să-l recapeți intact, fără nici o urmă de stricăciune dupa reparare. Poți doar să accepți noua formă și să te bucuri că s-a putut păstra funcționalitatea. Chiar dacă nimic nu ar fi fost stricat, timpul iși lasă patina neîndurător. Și nu avem altceva de făcut, decât sa iubim acea patina. Un rid, o cută, o cicatrice ne definesc. Le-am dobândit in circumstațe unice, de neuitat.

Despre interiorul – interior… Despre asta nu se vorbește. Este. Nu se schimbă. Se poate întrezări doar atunci când şi doar atât cât îl iluminăm.

„Aproape nepregatiți, facem pasul către după-amiaza vieții… Dar nu putem să trăim după-amiaza vieții în acord cu programul din dimineața vieții. Pentru că ceea ce a fost grandios dimineața, va deveni minuscul seara. Și ceea ce dimineața era adevărat, seara va fi devenit o minciună”. ( prima replică din filmul ” The Shift”)

Hei…viata…

Motto

Niciodata nu le stii pe toate, dar ai toata viata in fata sa afli cate ceva

Balada motanului

Nichita Stănescu

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.

“Hei… viaţă, viaţă… ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ…
te uită… zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort…”

11 august 1955

O stare de spirit

Am scris câteva rânduri în vara care a trecut, ca indicator al unei stari de spirit. Nu le-am scris pentru mine, căci mă simţeam bine şi ocolită de griji mari. Intenţionam să le public printre notiţele de pe Facebook. Cea mai activă prietenă din grupul nostru tocmai postase eseul elevei de clasa a X a, despre eterna şi fascinanta Românie, eseu care suscitase comentarii fervente şi contradictorii. Ceea ce simţisem şi exprimasem eu în scris, se încadra în aceleaşi coordonate.

Am deschis o notiţă şi am început să transcriu (de obicei scriu direct, acum aveam însă copiuţa!) Crezând că operaţiunea s-a încheiat cu succes, am rupt ciorna în mii bucaţele şi am apăsat butonul pentru publicare. Ghinion. Mi-a „picat netu’ „.  Nu aveam salvată nici o ciornă.

Am recuperat hârtia chinuită şi am purtat-o cu mine multe zile. Au mai trecut vreo două luni de cand am reconstituit-o şi iată! sunt hotărâtă să o public acum.

 

Nefericirea nu este o vocaţie. Cel puţin, nu pentru toţi! Ea este o proastă gestionare a resurselor.

În starea de spirit „0” în care mă aflu, observ cum fiecare are o nefericire personală. Şi şi-o poartă cu mare grijă. O alimentează şi o răsfată.

„Problema ta nu seamănă cu a mea. Uite ce necaz mare am eu!Nici nu se compară…” şi  „Dacă n-aş avea problema asta, ce bine mi-ar merge. N-aş avea nicio grijă. Aş face numai grătare stinse cu bere, ba aş mai invita şi câţiva vecini, chiar şi trecători pofticioşi care s-ar nimeri să privească peste gardul meu.”

Trăim cu toţi într-o iluzie a vanităţii şi avem o singură şi mare problemă: vrem să fim diferiţi. Semănăm atât de mult, dar vrem să fim deosebiţi. Prin ce? Fericirea e la fel. Pare anostă atunci când eşti deprins cu deliciile suferinţei. Să pluteşti la câteva palme deasupra pământului precum vechii lemurieni. Ce patetic şi plictisitor. Să nu calci tu într-o groapă şi să tragi o înjurătură neaoşa şi-un stuchit, doar-doar s-o mai umple niteluş?

Stăteam deunăzi la taifas cu un prieten drag despre nefericirile cunoscutilor noştri. Şi cu amărăciune în glas îmi spune: ” Ne-atinge la rând pe toţi. Parcă suntem puşi la zid şi decimaţi.”

M-a copleşit amărăciunea lui. N-am avut putere să-i spun atunci că, de fapt, asta-i purificare.

Dar mai vorbim…

Până atunci, să vă ţină de urât:

 http://youtu.be/6Vw_xFThnOY