Bucate de Crăciun

Braduţul

S-a pus masa mare de Crăciun. În familia extinsă (aceia dintre noi care o mai au), în vizite pe la neamuri ospitaliere care ne-aşteaptă cu bunătăţi pe masă. Toata lumea râde, cântă şi … mănâncă. De Crăciun nu prea se dansează. Este sărbătoarea bucatelor. Ne închinăm porcului.

Ei bine! N-am pus azi „porcării” pe masă. Cu excepţia unor chifteluţe  făcute din pulpă de porc degresată. Nu tu tobă, caltaboşi, lebăr, cârnaţi, şuncă etc, etc.

Vă întrebaţi ce-am pregătit. Destule. Ca aperitive: pateu din ficat de curcan, amestecat cu castraveciori muraţi, tocaţi fin. Oua îmbrăcate în maioneză cu smântână (cam grele, dar o jumatate de ou cu puţin sos nu dăunează atât de grav sănătăţii). Salata à la russe. Chifteluţele şi, da! un regal, marinată de scrumbie.

Salata de scrumbie

Pentru amatorii de peşte în orice formă, scriu repede reţeta: două-trei cepe mari tăiate rondele, o scrumbie (dacă nu aveţi afumată merge şi proaspătă, dar să fie cât mai mică), zeamă de lamâie, sare, piper, pătrunjel şi ce vă mai trece vouă prin minte că s-ar potrivi cu peştele. Scrumbia se taie fâşiuţe fine şi se dezosează, pe cât posibil. Se amestecă toate acestea şi se lasă la marinat până a doua zi.

Pentru prânz am pregătit sarmale de curcan cu mămăliguţă.  Pe-aici se crede că-s sarmale de porc. Ăsta sa fie secretul nostru. Le-am potrivit din mirodenii. Şi am încheiat cu tortul de nuci şi un pahar de vin alb, o tămâioasă.

Suficient, sănătos, festiv!

Să nu credeţi că mă dau la o parte şi strâmb din  nas în faţa unei fripturi de porc. Dar nu vreau să o mai gătesc eu. Vreau să fiu servită. Aştept invitaţii!

      Aranjamentele şi ornamentele fac parte din deliciile unei mese gustoase. Te saturi numai privind!

Reclame

A fi in miezul lucrurilor

Azi am înţeles de ce e important să participi. Să fi acolo, in miezul evenimentelor. Să te implici cu toată prezenţa, creativitatea, expresivitatea ta.

Nu pot spune ca n-am ştiut toate astea, doar le-am ignorat şi am trecut de multe ori pe lângă. Voyeurismul este atitudinea cel mai des întâlnită. Te uiţi la alţii. Cât sunt de frumoşi (sau urâţi, după caz !) Cât sunt de fericiţi sau nenorociţi, cum ştiu să se distreze şi să se simtă bine în fiecare clipă. Şi ţie nu-ţi iese !

M-am pregătit minuţios, riguros, pentru un rol şi pentru propria mea distracţie. Şi m-am bucurat de fiecare moment al pregătirilor. Când am intrat in rol, am intrat şi gata.

O remarcă a generat un declic in zona capacităţii mele de înţelegere : “ Ţi-a ieşit foarte bine şi eşti şi curajoasă !”

Oare curaj să fie numele dorinţei de a mă exprima ?

Dacă da, atunci într-adevăr am prins curaj.

Ceea ce va doresc si voua !

Despre constientizări

        Încă mai aniversez. Nu mi-am fixat un reper clar în minte legat de data exactă la care am inceput să-mi schimb obiceiurile alimentare. A fost un proces pe etape, cu conştientizari şi momente de dezamăgire.

        Îmi amintesc acum petrecerea de Crăciun oferită de firma la care lucrez. Eram la început de corecţie alimentară şi uşor disperată, am întrebat-o pe Doamna C. (aşa îi voi spune de-acum înainte nutriţionistei, pentru a-i da o identitate) cum ar trebui să-mi repartizez mesele în ziua respectivă. Petrecerea începea seara târziu, după ora la care eu trebuia să mănânc cina. Mi-a spus doar atât: ” Eşti pe cont propriu! Nu uita, mănânci orice, dar puţin.” Şi a apăsat într-un fel cuvântul ‘puţin’, de l-am simţit ca pe un semnal de spălare a creierului (tot am revăzut ieri „Teoria conspiraţiei”, filmuleţul ăla dulce cu Mel Gibson si Julia Roberts). Puţin.

       Şi puţin am mâncat. Frumuseţea a fost alta. Tot învârtindu-mă pe lângă mesele cu bufet suedez să-mi pun ceva în farfurie, am constatat că nu-mi este poftă de nimic în mod special. De fiecare dată când mă înfometam, sau urmam câte o dietă luată de prin reviste, strângeam pofte după pofte şi-mi promiteam că la sfarşitul curei mă voi premia cu tot ce-mi refuzam în acele momente. Dintr-odată m-am simţit liberă. Nu trebuia să mă înfometez, dacă-mi doream ceva, puteam gusta. Ăsta a fost primul semn că sunt pe drumul cel bun. Mai târziu, spre sfârşitul petrecerii, când am văzut un coleg venind spre masă, cu farfuria umplută cu vârf cu bucate (din nou!), am exclamat în gând: „Dumnezeule! Şi eu mâncam la fel de mult!” 

        Asta a fost despre primele conştientizări şi bucurii. Momentele de dezamăgire le las pentru altă dată. Creierul nostru face toată treaba şi într-un caz şi in celălalt. De ceva vreme „urmăresc” blogul unui om care până acum se arăta a fi iluminat. S-a răzgândit însă şi se declară sceptic. Caută şi cere dovezi clare, cuantificabile ştiinţific care să explice misterul vieţii. S-ar putea să aibă dreptate. Funcţionăm ca organisme reglate de reacţii chimice. Elena spunea ca există „molecule ale nefericirii” care ne fac viaţa un calvar. (vezi comentariul la O stare de spirit)

      Azi am aflat despre un călugăr budist (francez, fost biolog la institutul Pasteur, specializat în genetică moleculară) care este cel mai fericit om de pe pământ.  Starea lui de fericire a fost măsurată cu „fericitometrul”. Citez dintr-o prezentare a cazului:

„…nu e nici mister, nici graţie divină: se cheamă plasticitatea minţii. Este capacitatea umană de a modifica fizic creierul cu ajutorul gândurilor pe care le alegem. Precum muşchii corpului, creierul dezvoltă si întăreşte neuronii pe care îi utilizăm mai mult.

Cine îşi lucrează mintea, gândeşte bine despre ceilalţi şi vede ce-i mai bun în viaţă, îşi foloseşte cortexul stâng, ridicându-şi emoţiile plăcerii şi fericirea.

Din contra, mai multe gânduri negative, mai mare activitate în cortexul drept al creierului şi în consecinţă mai mare anxietate, depresie, invidie şi ostilitate către ceilalţi, cu alte cuvinte mai multă nefericire generată”

       Aveţi grijă cât mâncaţi! Şi antrenaţi-vă spre fericire!

Să începem

Cel mai greu e începutul!

Aşa să fie? Dar cum e să perseverezi? Greu. Îţi vine să renunţi la cele mai mici piedici, îţi cauţi scuze pentru a nu continua. Inconstanţa si inconsecvenţa te urmăresc la tot pasul. Mai bine nu te apuci de nimic. Dar dacă ai început deja? Îţi spui „Ce-a fost mai greu am făcut, acum iau o mica pauză. Pot să mă relaxez”. Iată capcana! Greşit. După ce-ai început trebuie să continui!

Asta face diferenţa între a reuşi sau nu!

Am avut de sărbatorit zilele trecute. Şase ani de când m-am lăsat de fumat. Şi un an de la începerea transformării formei. Observaţi că nu-i spun cură de slabire. Nu a fost, nu este şi nu va fi o cura de slăbire. Nutriţionista mea, bun psiholog, mi-a schimbat (încet dar sigur) şi mi-a redefinit noţiunile. Cură de slăbire = corecţie alimentară. Suplimente alimentare = integratori nutriţionali.

E nevoie să explic?  La început o priveam „cu ochi senini şi goi”. Ea vorbea, treaba ei… Eu le ştiam pe-ale mele. Aveam experienţă. Nu ştia cât e de greu să slăbeşti. Nu părea să fi avut nevoie vreodata sa treacă prin asta. Corecţie. Hmmm! Însemna că ceva nu făceam corect şi trebuia să îndrept. De-aici au început toate să funcţioneze.

Pot să vă dau sugestii şi o voi face. Dar vă spun un lucru: nu încercaţi asta acasă pe cont propriu, pentru că ce a funcţionat pentru mine, nu e garantat că va funcţiona pentru voi.

Prânzul de duminică: peşte fript (caras) cu roşii coapte, mămăligă, ulei de măsline, usturoi şi busuioc.

  Va urma

Diferente

Cu fiecare contact cu un serviciu public la care copiii ar fi firesc să aibă reducere sau gratuitate, indignarea mea creşte.

Când vreau să cumpăr un bilet la film pentru fiica mea, sunt intrebata ce varsta are. “ – Doisprezece ani.” răspund. Şi atunci sunt taxată cu un bilet redus cu circa 25%. “Dacă ar avea sub zece ani, atunci reducerea ar fi la jumătate” îmi spune cu un zâmbet strâmb, casiera.

Pentru un drum cu trenul rapid de la Bucureşti la Buşteni, trebuie să scot din buzunar 37 lei. Dacă nu ar fi avut mai mult de zece ani, aş fi plătit numai 24 lei.

Cum sunt posibile toate acestea? La doisprezece ani, un copil e mai puţin copil decât la zece? Are mai multe responsabilitaţi si obligaţii? Cumva alocaţia pentru copii se măreşte proporţional  cu vârsta?

N-ar fi mai bine să se stabilească preţul biletelor în funcţie de greutatea copiilor?

Nu m-am documentat în această problemă şi nici nu consider că este cazul să o fac. Constat doar o stare de lucruri. Că limitele bunului simţ  sunt coborâte sub nivelul mării. Că sunt făcută  să gândesc, fie şi in glumă, să-mi las copilul mai mare acasă  «pentru că-mi face gaură în buget ».

Dacă de « vânzătorul de iluzii » -cinematograful- ne putem lipsi, e deja un lux, rămân totuşi atâtea alte locuri în care trebuie să plătim preţuri discriminatorii.

Norocul meu că am copiii mai mari de zece ani şi au ajuns să aibă o imunitate bună. Că altfel alergam din farmacie în farmacie să caut cea mai ieftină reţetă gratuită pentru răcelile de sezon. Sau nici dintr-acelea nu se mai găsesc ?