Mai simplu acum


„E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune/ Înşirând cuvinte goale / Ce din coadă au să sune.”

Dar iată ce scria Rilke:

Pentru a scrie un singur vers trebuie să fi văzut oraşe multe, oameni şi lucruri, trebuie să cunoşti animalele, trebuie să simţi cum zboară păsările şi să cunoşti plecăciunile cu care se deschid dimineaţa florile mici. Trebuie să poţi să-ţi reaminteşti cărări din ţinuturi necunoscute, întîlniri neaşteptate şi despărţiri pe care demult le vedeai apropiindu-se, zilele copilăriei încă nelămurite, părinţii pe care trebuia să-i răneşti cînd îţi făceau o bucurie şi tu n-o înţelegeai (era o bucurie pentru altul), bolile copilăriei care începeau atît de ciudat, cu atîtea schimbări adînci şi grele, zilele din odăile tăcute şi retrase şi dimineţile la mare, marea mai ales, mări, nopţi de călătorie care foşneau înalt şi zburau cu toate stelele şi, daca ai putea să te gîndesti la toate acestea, încă nu e destul. Trebuie sa-ţi aminteşti multe nopţi de dragoste, care să nu fi semănat una cu alta, ţipătul femeilor in chinurile facerii […] Şi încă nu ajunge, nici chiar dacă ai amintiri. Trebuie să le poţi uita cînd sînt prea numeroase şi trebuie să ai marea răbdare de a aştepta ca ele să revină. Căci amintirile înşile nu sînt încă poezie. Numai cînd ele devin în noi sînge, privire, gest, fără nume şi nedeosebite de noi înşine, abia atunci se poate ca, în acel ceas unic, să ia naştere din mijlocul lor, să pornească din ele primul cuvînt al unui vers.

Toate versurile mele s-au născut altfel, deci nu sînt versuri. Şi cît m-am înşelat cînd mi-am scris drama”

(Insemnarile lui Malte Laurids Brigge)

nd am citit asta, acum o sută de ani, am crezut. Mi s-a părut un lucru imposibil de atins şi am renunţat să sper că voi putea scrie vreodată. M-am mulţumit să citesc superficial şi să-i admir pe alţii.

In plus, la un moment dat am înţeles că tot ce-mi trecea prin minte fusese gândit de alţii înaintea mea. La ce bun orice efort, dacă nu aducea ceva nemaiştiut până atunci ?

Dar de la nivelul pe care am ajuns, lucrurile se văd altfel acum. Par mai uşoare. Le privesc cu mai multă îngăduinţă şi încredere. M-am relaxat.

Poate pentru  că acum înţeleg asta :« Nu cred în suferinţa creatoare ».

O parte dintre cei pe care i-am iubit şi pe care i-am considerat desăvârşiţi ca artişti, au creat din suferinţă, cu încrâncenare. Nu-şi mai aduc prea mulţi aminte de ei. Doar noi, nostalgicii, prinşi în laţul suferinţei care ne e drag si drog. (Nu mă-ntrebaţi despre cine vorbesc aici, căci asta necesită studiu şi detaliere. E doar o idee ce-mi scurtcircuitează sinapsele acum.)

Să faci totul uşor, cu plăcere şi pasiune. Să găseşti perfectă improvizaţia clipei şi să o recunoşti ca atare, nefalsificând-o prin prelucrare. Pare superficial? De neconceput, de neacceptat?

:-&lt sigh
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s