Imaculată, orbitoare, rece, înşelatoare precum smârcurile aşa e zăpada căzută din cer cu nemiluita şi troienită de stihiile dezlănţuite.
Am avut parte de ea din plin, în copilaria mea şi azi.
M-am hotărât pe nepusă masă: plec la munte. Şi aşa am făcut. M-am aventurat, cu riscuri calculate, pe drumuri de munte. Am părăsit drumul de maşină şi m-am luptat cu nămeţii necălcaţi, pe scurtăturile cunoscute odinioară.
Ciudat! Acum, când scriu asta, îmi dau seama clar de ce nu-mi mai place Valea Prahovei cu Perla Carpaţilor cu tot. A devenit artificială. Drumul până la telegondola e o şosea. Totul pentru venit, văzut, plăcut, pupat din mers, din habitaclul confortabil. Adică pieton, montagnard cu bocanci şi rucsac nu prea mai ai ce căuta pe-acolo.
Sunt cârcotasă rău? Poate. Cum poate să nu-mi mai placă ceva ce-mi curge prin vene? Nostalgică? Sigur. Îmi plăceau toate aşa cum erau şi schimbările îmi displac profund. Nu mai regăsesc pietrele, copacii, scurtăturile, reperele pe care le credeam acolo pentru totdeauna.
Am de învăţat cum să accept schimbarea. Pe cea exterioară mie, în aceeaşi măsură cu cea interioară.
A fost o zi minunată, senină, cu soare dublu strălucitor, cu schiuri şi o fiică ce cădea în zăpada afânată din metru in metru. Îmi rămane o oboseală plăcută, senzaţia de vânt şi soare pe faţa şi dorinţa de a reveni curând, chiar şi în confortabila maşină, pentru o partidă de schi pe minunea asta de zăpadă.
Doyna's Blog 