Ce-ar fi dacă am fi toţi de acord să ne oferim o pauză? Să ne oprim din zbaterea asta sistematizată, iraţională, cu aparenţă de organizare de tip superior. Ce-ar fi dacă am ieşi doar să privim zăpada şi să ne bucurăm? Să o lăsăm să se aştearnă fără să ne mai împotrivim ei cu lopeţi, pluguri, lame si alte unelte. Şi când norii au terminat de scuturat tot ce aveau prin buzunare, abia atunci să ieşim cu mic, cu mare, să săpăm tuneluri, să croim pârtii de la unul la celalalt. cu bucuria şi veselia vieţii care triumfă. Un triumf firesc, cameleonic, al viului care se mulează pe toanele naturii. Împotrivindu-ne ei, reuşim doar să ne programăm pieirea.
Mi-am amintit acum, pe loc, o povestire SF citită demult. Dacă nu mă înşeală memoria, autorul este Ray Bradbury, iar titlul, „The long rain”. Pe planeta Venus se prăbuşeşte o navă spaţială, supravieţuitorii având de înfruntat o atmosferă neprietenoasă si o ploaie perpetuă. Singura lor şansă era să caute prin jungla albicioasă, mustind de apă, un Dom al Soarelui in interiorul caruia era cald, uscat si luminos. Dar tot confortul din această oază era artificial creat.
Aşa mă simt, ca într-un spaţiu artificial, când pe caniculă sau pe viscol, îmi fac de treabă prin Mall-ul din Cotroceni. ;;)
Doyna's Blog 