Despre ipocrizie, fără … făţărnicie

Prefăcătorie să fie oare afirmarea unei idei, făra a lua act de existenta ideii contrare, în necunoştiinţă de cauză? Această acuzaţie mi se pare mai degrabă proces de intenţie. Atenţie însă, intenţia se considera premeditare şi se pedepseşte precum fapta. 😀

Am avut discuţii în contradictoriu cu o prietenă, vis-a-vis de cele ce  am scris în postarea cu titlul „Până acum”. Cam mult spus ‘contradictoriu’, mai degrabă este vorba despre viziuni şi abordări diferite. Rezultă, în opinia ei, că valorizez imaginea bărbatului, continuând să mă bălăcesc în modelul patriarhal al tiparului în care m-am născut, am crescut, şi pe care, inconştient, l-am promovat. Afirmând că am îndurat cu bărbăţie viaţa, că prefer îndeletnicirile bărbăteşti, păcătuiesc prin a considera pozitiv masculinul şi a desconsidera femininul.

Departe de mine gândul, a fost mai degraba o spovedanie. O identificare a atitudinilor care m-au însoțit și pe care le-am crezut corecte.

Am întâlnit femei delicate, demne, pe care oricând este o plăcere să le asculţi şi să le priveşti. Dar am avut de-a face şi cu madame isterice, în care principiul feminin este redus sau chiar absent. Cum şi printre bărbaţi se găsesc diferite tipologii. Este o problemă de manifestare şi asumare (sau nu) a unor coordonate fizice, fiziologice şi psihice. Şi, nu in ultimul rând, este o problema de conştientizare.

Caut leac

Ce singuratate
sa nu întelegi întelesul
atunci când exista înteles.
[…]
Dar sa nu-ntelegi
când nu exista înteles […] 
o, singuratate a singuratatii!

 Nichita Stanescu – Hieroglifa

M-am învăţat să caut adânc în lucruri. În priviri, gesturi, cuvinte. Dar iată reversul medaliei: caut uneori acolo unde nu este nimic şi mi se pare că găsesc.

Un fel de ‘a înţelege, când nu există înţeles’. Pare ridicol şi zadarnic demersul. Dar, vă puteţi imagina câtă surprindere, aşteptare, emoţie, fericire, tristeţe, dezamăgire amestecate în această căutare ?

În acest fel mi-am putut apropia de înţeles fenomenul de dependenţa. Trăindu-l.  Aşa cum alcoolicul întinde mâna după urmatorul pahar, cum fumătorul işi aprinde o ţigară, la fel cum cel ce-şi injectează heroina ar ucide pentru înca o doză, tot aşa tremur eu, căutând un nou sens în câte un gest care mi-a fost adresat, aşteptându-mă să-l găsesc.

Veţi spune că dependenţa mea e inofensivă. Da! Poate că aşa este, dar pentru voi. Nu cad la pat din pricina ei, nu-mi distrug niscaiva organe. Sunt in continuare bună de muncă şi de sacrificiu pe altarul unor cauze care nu (mai) sunt ale mele.

Dar vreau să mă tratez de această adicţie, căci îmi ucide plăcerea şi pofta reală de viaţă. Îmi creează un univers paralel de aşteptare, care mă frânge în două. Şi nu pot să mă smulg din nici o parte pentru a mă regăsi, întreagă, în cealaltă.

Până acum

Întreaga mea viaţă m-am simţit om. Nu femeie, nu barbat(ă).

Până acum.

Am paşit involuntar şi inconştient pe această cale de mijloc (aurae mediocritas – nu-i aşa, prieten drag, că am prins bine sensul? Eu , cea care uram calea de mijloc?) Mersul acesta al meu ascundea o negare şi o frustrare, însă a fost o alegere fericită, îmi dau seama acum.

Tata a fost dezamăgit că are fată şi nu s-a ferit să mă facă să simt asta în fiecare clipă. Mi-a creat şi calibrat butonul pentru vinovaţie. De-abia în ultima parte a vieţii sale a recunoscut, cu un oftat, că  e bine să ai şi fată. Nereparator, din păcate.

Datul astral spune generic despre femeile din zodia mea, că au un singur regret în viaţă, acela de a nu se fi născut bărbaţi.

Ei bine, din toată această pălmuire când pe un obraz, când pe celălalt, am ajuns în pragul feminităţii, rezistând destul de bine faptului că sunt femeie.

Nu mi-a fost greu să suport sindroamele pre, post si intramenstruale, să-mi duc sarcinile şi să nasc. Privind în urmă, pot spune că am făcut toate astea cu „bărbăţie”.

Munca? O prefer tot pe cea bărbătească, intensă, concentrată, de scurtă durată, care să-mi dea dreptul la un repaus binemeritat şi la lene. Deşi am înclinaţie şi spre migăleală.

Iată motivele pentru care am afirmat că, inainte de a spune despre mine că sunt femeie, spun că sunt om.

Iar in relaţii? Am preferat să nu mă amestec în eterna luptă, ci să creez o stare de complicitate. Un fel de făcut cu ochiul. „Ştiu cine eşti tu, dar şi eu sunt la fel.” Fără văicăreli, pisiceli, revendicări, dat ochii peste cap. Ci cu suflecatul mânecilor şi „hai să vedem ce putem face”. Destul de păguboasă atitudine, căci m-am ales cu bătături în palme, febră musculară şi nici măcar un amarât de soclu acolo, drept consolare. De aceea, uneori m-am întrebat dacă nu m-am născut poate prea devreme, poate prea târziu, în locul nepotrivit. Nu este însă, nimic în neregulă cu locul şi timpul.

Toate astea până acum. De aici înainte nu mai ştiu.

O mostra din tiparul în care am crescut, şi care este încă larg acceptat.

Nu trageţi în pian(ţambal)ist !!!  😀

Zâmbete

În seara asta am păcătuit. M-am uitat la tvr1, la emisiunea Marinei Almăşan, ‘Ne vedem la TVR’. Nu ştiu ce se sărbatoreşte pe-acolo, zile de naştere, ani de activitate, întreaga viaţă şi creaţie a vedetelor. Stăm şi-i privim cu gurile căscate. Ei pot, noi nu. Ei se văd, noi suntem invizibili.

Nu sunt invidioasă, nici snoabă. Iubesc arta în toate formele ei de exprimare şi îi admir pe cei ce o creează. Încerc sa mă apropii de lucrurile care mă emoţionează şi să le desluşesc, dar spectacolul din culise trebuie să rămână în culise.

De-atâta vreme m-am desprins din urmărirea exteriorului şi m-am deprins să privesc în mine, încât a fost ciudat să stau şi să ascult cum oameni ai ecranului, pe care-i ştiu dintotdeauna, îşi deapănă amintirile şi-şi  fac dedicaţii şi surprize unii altora. Însă altceva m-a facut să notez despre asta: m-am surprins zâmbind şi rezonând la ceea ce se întâmpla în emisiune. Zâmbeam cu zâmbetul alor mei, al mamei şi al tatei la un loc, cu aromă de copilărie din clipele petrecute alături de ei în faţa televizorului. Asta era ceva ce ne unea.

Culori

Nu sufăr de discromatopsie, ba chiar am un simţ bun al culorilor. Ştiu cum pot obţine o anume culoare din culori complementare şi chiar îmi creez nuanţe pentru care inventez câte un nume. Asta numai pentru uzul personal.

Circula pe net o explicaţie, cu tente misogine, vis-a-vis de lipsa de disponibilitate a unui bărbat de a asculta şi de a fi atent un timp mai lung, la nevoile partenerei. Unul dintre argumentele folosite suna cam aşa: „Nu ai cum să mă convingi ca piersică e o culoare. Ştiu prea bine că e un fruct.”

Plecând de aici, am găsit o formulare care îi linişteşte  pe cei cu discromatopsie parţială: „Nu puteti deosebi un roz banan, de rozul căpşună”. Iar ei (căci mai ales bărbaţii au această problemă) zâmbesc superior-satisfăcuţi. E nostim să-i vezi cum se mândresc cu acest handicap.

Dar trebuie să-mi recunosc ignoranţa. M-am trezit că nu ştiu ce este tangerine tango. Cu stupoare am aflat că e vorba de culoarea anului. Şi când mă uit la ea, ce vad? Minunăţie de portocaliu (sau orange, dacă preferaţi!) în tonuri şi nuanţe. ‘Tango’ cam pricepeam ce vrea să însemne. Dar ‘tangerine’?! Şi aşa mi-am îmbogăţit cunoştiinţele generale.

Pentru cei care nu stiu ce este o tangerină :

Tango !

 

 

Un alt fel de spovedanie… sau despre a avea martori

Când spun că trebuie să te spovedeşti, nu te trimit neapărat la biserică şi la preot.

Până nu demult trăiam şi eu în această confuzie. Mergeam la câte un duhovnic, cu capul plecat, dar cu semeţie în suflet. Aveam de mărturisit un păcat apăsător,  păstram însă şi ceva de nemărturisit.

Dar spune-mi, dragă cititorule, nu faci şi tu parte cumva din acea categorie de oameni prevăzători, care îşi pun mereu ouăle în mai multe coşuri? Două aici, la vedere, căci ştie toată lumea că tu ai ouă. Încă vreo trei colea sub şervet, în coşuleţul fantezie. Alte două, pitite pe un raft din debara, în spatele cutiilor cu pantofi. Câteva mai vechi, bine înghesuite prin măruntaiele dulapului, să nu le găsească nici vântul, nici pământul.

Facem de-a lungul vieţii tot felul de grozăvii, care ne aduc în conflict cu convingerile noastre sau cu ale celorlalţi, cu felul nostru adevărat de-a fi sau cu imaginea pe care vrem să o prezentăm despre noi. Uneori ne găsim vinovaţi de a nu fi făcut nimic. Am avut ocazia  şi am stat ca paralizaţi, lăsând-o să se risipească.

Nu putem spune nimănui ce simţim în legatură cu fiecare grozăvie în parte. De asta e important să avem martori. Câte unul pentru fiecare păcat în parte. Se poate şi unul pentru mai multe păcate, dar niciodată unul singur pentru toate. Să fie cineva, apropiat sau nu, prieten sau neprieten – dar cu omenie şi fără intenţii ascunse – care să depună mărturie în faţa noastră despre felul în care s-au petrecut lucrurile.

Singuri nu ne putem ierta, până nu înţelegem ce s-a întâmplat cu adevărat. Iar înţelegerea o căpătăm privind alternativ prin ochii noştri şi prin alţi ochi.

Ce duhovnic poate asculta toate, dar absolut toate poveştile care ne apasă?

Şi pe care prieten putem să-l încărcăm cu toate problemele noastre, fără să-i producem un scurtcircuit?

Aşa că trebuie să facem un inventar riguros şi să triem faptele. Pe cele despre care am putut recunoaşte în gura mare că le-am făcut, trebuie să le uităm. Sunt iertate. Altele, despre care am putut spune câte ceva, dar nu tot, sunt în curs de rezolvare. Cu răbdare şi curaj să continuăm să le dezvăluim. Prioritare sunt însă cele despre care nu putem sufla un cuvânt, care ni se opresc pe buze, sau undeva mai în adânc. Pentru ele este obligatoriu să găsim un confesor pe măsură. Dar mai întâi trebuie să-l căutăm, apoi să fim pregătiţi să-l acceptăm.

Restul curge de la sine.

De primăvară

Mi-am primit mărţişorul cu vreo două zile mai devreme (de vină e anul bisect). Cald, cu suflet, cu pupături pe obraji şi cu o invitaţie făcută cu drag: „Să mai vii, fato, pe la noi!” Şi cu o alunecare măiastră pe gheaţă, care mi-a imobilizat mâna stângă într-o eşarfă – Au! doare când tastez ţinând shift apăsat.

Asta a fost cadou din partea iernii. „Ia poftim! o amintire din partea mea. Cum se poate, nici o căzătură până acum?” Cu cizmele 4×4 mă simţeam sigură pe mine şi am uitat de precauţie.

Sau să o înţeleg ca pe un avertisment, ca pe o pedeapsă? Atenţie! Joc periculos, situaţie periculoasă! Nu te aventura! Dacă ar fi să pun la socoteală şi presentimentul secundei de dinaintea căderii…

Prefer să văd însă, în căzătura asta, o confirmare. Eşti pe calea cea bună. Fii atentă la derapaje, redresează-te, minimalizează efectele neplacute şi continuă-ţi drumul.

Vocea ‘gândirii critice’ îmi şopteşte însă, că o căzătură e doar o simplă şi banală luare de contact cu solul, produsă într-un moment de dezechilibrare. Nu e nici pedeapsă, nici încurajare divină. Că emoţiile de primăvară sunt reacţii chimice într-un organism slăbit de privaţiunile impuse de o iarnă lungă şi aspră. Că hotărârile pe care le luam sunt întotdeauna biasate, iar judecăţile intuitive sunt de fapt bazate pe tipare predictibile.

În continuu balans între intuiţie şi logică, vă doresc o primăvară stenică! Cu iubire câtă puteţi duce şi cu atâtea împliniri câte lucruri aţi început!