M-a chemat parfumul liliacului. M-a strigat în gura mare!
„Hei! Simte-mă! Adulmecă-mă! Dizolvă-mă într-un caleidoscop de nuanţe şi senzaţii!”
Trecea încet momentul, iar eu, îngânduratâ, îl ignoram. Mai întâi am fost mirată să văd o fotografie cu un ram de liliac înmugurit. Deja se produsese minunea, fără ca eu să fiu vigilentă să o surprind. Apoi, trecând pe o străduţă mai retrasă, i-am simţit mirosul suav şi l-am căutat din priviri. Era acolo, vesel, mov, ca o lumânare parfumată care arde-n aerul călduţ, aromaterapie spontană.
Fiindcă devenisem atentă, am găsit o floare albă căzută în drumul meu. N-am recunoscut-o, zdrobită şi fărâmiţată cum era, aşa că mi-am ridicat privirea căutând de unde s-ar fi putut desprinde. Şi am descoperit un castan înflorit. Pe dată am uitat liliacul cu parfumul lui, impresionată de candelabrele filigranate ale castanului înflorit. Nu există, pentru mine, minut mai frumos peste an, ca cel in care descopăr că au înflorit iar castanii.
Însă liliacul nu s-a dat bătut. Anul acesta nu! Avea o poveste să-mi spună, pe care a ţinut-o în secret atâta amar de vreme. În fiecare dimineaţă, în acelaşi loc, îmi dădea bineţe cu o adiere parfumată. Iar într-o seară, aproape m-a agresat. Treceam pe lânga el amorţită, apatică, dar m-a înconjurat cu mirosul lui, m-a făcut să devin conştientă că e acolo şi să aspir cu sete tot aerul din jurul meu.
Iar în lungul, nesăţiosul inspir, lumea s-a umplut de culoare.
Doyna's Blog 