Meditaţie

Teama de moarte.

Îmi place să cred că nu o am. Până la proba contrară.

În tinereţea mea necoaptă, împărtăşind cu o prietenă gânduri, aşteptări şi temeri despre morţile proprii, am căzut de acord că odată cu înaintarea în vârstă accepţi din ce în ce mai greu ideea trecerii în nefiinţă. Dacă impetuozitatea şi nesăbuinţa tinereţii te fac să te simţi nemuritor, cumpătarea maturităţii şi predarea armelor la bătrâneţe îţi aduc dorinţa de a mai trăi o zi în plus. Aşa gândeam pe atunci, şi am rezumat astea într-o rugă: ” Fă Doamne să mor înainte să-mi piară cheful de a muri!” Spectrul decrepitudinii şi al agăţării cu orice preţ de viaţă, ne îngrozea pe amândouă deopotrivă.

Acum, ca şi atunci, regăsesc în mine o detaşare în  faţa morţii. O contemplu şi, cumva, ştiu că mă voi preda necondiţionat.

Un psiholog, pe blogul său, răspunde la solicitarea de a indica o tema de meditaţie, sugerând contemplarea morţii. Citind, zâmbesc în sinea mea, căci aici mă aflu pe aceeaşi lungime de undă cu el. Contemplu moartea de când mă ştiu.

Prima dată am conştientizat asta pe la şapte ani, în întâia noapte petrecută în camera mea.Ne mutaserăm de curând în casă nouă, şi la ora de culcare lumina s-a stins, uşa s-a închis, iar eu m-am regăsit singură, în întuneric.

Să-mi fie frică, să plâng, să cer companie sau să mă bucur de singurătate?

Nehotărârea mea a durat doar câteva secunde. Da! Să mă bucur de singurătate şi de intimitate!

Era întuneric dar prin perdea, la lumina lunii, se vedeau copacii unduindu-şi ramurile în vânt.

„N-are de ce să-mi fie frică şi nici urât. Cu siguranţă în mormânt e întuneric şi nu se vede nimic, pe când aici văd” mi-amintesc că am gândit atunci.

În paginile mele de jurnal, tema morţii revine constant. În funcţie de context şi de conflictele mele exterioare şi interioare, o vedeam ca pe o pierdere sau ca pe o pedeapsă, ca o absenţă cu posibilitatea de revenire printre ai mei, dupa ce le voi fi produs suficientă suferinţă.

Aveam convingerea că în ultimele clipe înţelegi totul, ai marea revelaţie, iluminarea.

Nu mai cred lucrul ăsta.

Îmi plăcea cum scria Rilke despre asta, citez aproximativ: „ne naştem cu o moarte proprie în pântece şi o purtăm cu noi toată viaţa. Unii au o moarte mică, alţii una mai mare”.

Murim cum trăim!

Centrifug-centripet

Ai redesenat graniţele lumii

în pas de tango şi de vals boston.

Cu unduiri cupide m-ai ţintuit

fără de grai

De-a dreptu’n rai.

 

Faţa nevăzută, ca a lunii,

e rândul meu să ţi-o schiţez,

Cu trăsături rapide din condei,

fără-ncetare,

Dintr-o mişcare.

 

În lumea mea te învârţi graţios

între centru şi periferie.

Nu înţeleg însă ceva :

Cum oare-am încăput

în lumea ta?

Din când în când trag cu urechea

Nu-i frumos să tragi cu urechea. Doar că, uneori n-ai încotro, iar urechea nu se poate astupa singură ca să nu audă. Şi odată ce-ai prins o frântură de conversaţie, care ţi-a atras atenţia, nu e mare păcat să pierzi continuarea? Mai ales dacă subiectul se aşează peste gândurile şi experienţele din acel moment, sau când vine ca o confirmare exterioară a unei concluzii la care ai ajuns prin introspecţie.

Mergeam prinsă într-un val uman ce se revărsa unitar la o ieşire de metrou când, din urmă, mă ajunge monologul unei voci tinere de femeie.

-… Pentru asta nu-mi doresc să mă mărit. Mă îngrozeşte ideea căsătoriei ca angajament. Nu poţi ştii peste ce nebun dai, sau dacă nu e el nebun, nu ştii ce nebunie zace în tine şi cum te poţi schimba în timp faţă de el. Şi nu vreau să am copii care să vorbească despre mine şi tatăl lor aşa cum vorbesc eu de părinţii mei.

…

Pe această ultimă frază m-am lasat depăşită de fata care-şi descărca angoasele asupra prietenei ei. I-am privit silueta şi profilul în mişcare. Avea colţul gurii lăsat în jos, a disperare si dezaprobare. Nefericită în prag de depresie. Ce poate parea atât de grav, iremediabil în ochii unei tinere? Mi-am zis în gând că  n-a luat-o încă viaţa pe sus şi iubirea în vârtejul ei.

N-am întins pasul pentru a asculta mai departe. Mi-a fost de-ajuns. Continuarea va fi viaţa ei.

Am rămas cu gândurile mele şi cu flash-ul unor rânduri dintr-o scrisoare, niciodată trimisă, adresată primei iubiri. „Dacă voi ajunge vreodată să gândesc aşa cum gândesc părinţii mei, atunci înseamnă că viaţa asta nu are nici un sens, nici un haz. Înseamnă că ne învârtim în cerc”.

Dar am ajuns să gândesc la fel ca ei. E inevitabil să iţi însuşeşti amprenta familiei în care te-ai format. Am trăit cu grija zilei de mâine şi cu teama de judecata lumii, cu ţeluri mici sau chiar fără ţeluri, amorţită şi încordată. Pentru că aşa am receptat mesajul lor şi mi l-am însuşit.

Ce am uitat în toată aceasta viaţă care m-a trăit, aşa cum bine se exprimă Anatol Basarab? Ce n-am fost în stare să înţeleg multă vreme?

Coordonatele! Da! Pentru fiecare individ coordonatele sunt altele. Dacă ne raportăm fie numai la timp, fără să mai luăm în seama şi combinaţiile de gene (şi sprîncene!!  ;;)  ) produsul e altul, diferit, unic.

Şi cu toate astea, în ciuda tuturor evidenţelor, din teamă, din neştiinţă, din comoditate, alegem inconştient sau nu, să trăim viaţa la indigo.

Felii de viaţă

Cu mult timp înainte, m-am imaginat scriind. Mi-am schiţat chiar şi un traseu prin etapele vieţii. Dar n-am spus asta nimănui. Aşa că nu am avut pentru ce primi încurajari şi nici critici, care mi-ar fi dat un impuls sau ar fi încheiat acest capitol. L-am lăsat deschis, într-un sertar şi am uitat de el. Primul jalon, care se vroia un fel de început, suna cam aşa:

,,Ţin minte de parcă ar fi fost ieri, când, o mogâldeaţă de om ce eram, mă arătam plină de importanţă că am patru ani şi jumătate.

Erau în jurul meu copii mai mari decât mine, unii la şcoală, alţii trecuseră deja pragul adolescenţei. Eu însă, cu dezinvoltura vârstei, îi atenţionam:

– Fii cuminte! Vrei să te bat? Sunt mai mare decât tine, am patru ani jumate.

Când am împlinit cinci ani mi-a pierit entuziasmul, am scăzut în ochii mei. Nu mă mai simţeam atât de mare.

La aniversare am primit cadou de la părinţi un răţoi Donald. Cât de fericită am fost…În dimineaţa aceea, când m-am trezit şi am vrut să mă dau jos din pat, am vazut o cutie. M-am întors spre mama şi i-am şoptit:

– Tata şi-a cumpărat iar pantofi !?

– De ce spui asta?

– Uite-acolo o cutie !

– E cadoul pentru tine, micuţo! îmi zise mama, izbucnind în râs.” 

Aşa sunau poveştile mele, presărate cu gânduri, trăiri şi experienţe. Mi se părea că descoperisem reţeta scrisului. Viaţa, în sine, era suficientă pentru a putea fi scrisă şi povestită la nesfârşit. Mai apoi am depus armele. Cine putea fi interesat de viaţa mea? Fiecare are felia lui de viaţă, şi-o poate povesti fără încetare sieşi sau altora. Auditoriul e împărţit. Imaginaţia a făcut, cândva, diferenţa . Acolo unde autobiografia s-a înveşmântat în ficţiune, poveştile au stârnit un mai mare interes.

Se vorbea pe mai puţine voci, înainte vreme şi erau mai mulţi cei care ascultau. Nu se cădea să-ţi spui povestea pe faţă, direct. Ar fi fost ca o dezbrăcare în public.

Astăzi se crează o polifonie, pe care din ce in ce mai puţini oameni o ascultă, preocupaţi fiind să o cânte.

Închei, rugându-i pe cei ce nu cântă în aceste momente şi şi-au făcut timp pentru citit poveşti, să aplaude puţin, a încurajare.

P.S.

Păstrez şi acum răţoiul.