Spre Origini

Mă duc la origini. Fără să mă trimită nimeni. M-am hotărât intr-o clipă, apoi, într-un ritm ameţitor pentru cei din jur, am făcut toţi paşii care au facut posibila plecarea.

Doamne! cât îmi place când toate se leagă şi se petrec în ritm alert. Mă simt de parca aş fi impulsul ce porneşte şi se propagă în spectaculoasa cădere a unui domino.

La drum de seară, într-un tren aproape gol, ard de nerăbdare să ajung la obârşia maternă.

De multă vreme, de pe când am devenit conştientă, am observat că imediat ce-ajung pe acele meleaguri ma îmbrac în graiul locului. Molcom, ardelenesc, ca o incantaţie. Şi-mi curge firesc, de parcă aş fi de-a locului, cu continuitate. Prima dată când am observat şi mi-am supravegheat vocea, m-am simţit vinovata de parcă i-aş fi maimuţărit fără voie pe cei din jur. Apoi mi-am dat seama că o faceam din dragoste pentru acei oameni şi pentru acele locuri.

Dacă vesnicia s-a născut la sat, liniştea din mine s-a născut în Depresiunea Bistriţei.