Ă…

Da! Exact asta voiam să zic…

Dacă m-aş fi grăbit un pic

formulam înaintea ta

acel ceva.

 

Şi până mă codesc

Să rostesc,

vin alţii şi-mi fură

cuvintele din gură.

 

Deseori ori s-a-ntâmplat

să rămân cu-n căscat;

Căci până la spus,

ideea s-a dus…

 

De-ţi place sau nu,

la fel eşti şi tu.

 

 

Not anymore

Cine (mai) are nevoie de bărbaţi?

Într-o lume a bărbaţilor (not anymore), femeile încep să-şi ia lumea-n cap. Adicătelea s-au pus pe demonstrat că pot şi fără ei.

Ce pot?! Orice!

Am mai spus-o şi altădată, sunt o fire independentă. Întotdeauna am luat deciziile rapid, cu forţă şi seninătate. Am rezolvat probleme în moduri care depăşeau capacitatea de înţelegere şi reacţie a celor din jur. Am făcut multe lucruri pentru a-mi dovedi mie şi doar mie că sunt în stare.

Cu toate acestea am ales de bunavoie să mă pun la adapostul unui bărbat. Iluzia protejarii şi răsfăţului mi s-au părut de preferat unei asumări deschise a firii mele, asumare pe care o percepeam perdantă din start. Societatea nu acceptă femei puternice, care să trăiască în afara celulei familiale, iar eu nu visam altceva pe atunci decât să  mă dedic unei familii, să mă implic într-o relaţie totală.

Uau! Ce inepţie! „Relaţie totală”. Pentru cine? Totală doar pentru cine şi-o doreşte, cealaltă parte implicată ar fi fraieră să nu ia tot ce i se oferă şi să dea foarte puţin, dacă nu chiar nimic. Oricum, cel ce se înhamă la o astfel de relaţie nu este atent la detalii cum ar fi cât de implicat este partenerul, cât investeşte în relaţie.

Este mai bine tolerată în socium varianta în care femeia conduce din umbra, păstrând aparenţele. Dar pentru asta ea trebuie să fie antrenată din familie şi susţinută.

Neavând nici putere, nici susţinere am uitat cine sunt şi am investit cu încredere pe cel de lângă mine. Puteam să stau liniştită. Veghea el, exact ca în reclama aia de pe vremuri la FNI.

Culcatul pe-o ureche dăunează grav personalităţii. Lenea şi comoditatea îşi au preţul lor.

L-am plătit! Acum la treabă!

N-am avut parte nici de protecţie, nici de răsfăţ. Acum nu mai vreau protectie! Voi căuta doar răsfăţul.

Nimic superficial în asta.

Dedesubturi

Sunt oameni pe care îi admir. I-am admirat toata  viaţa. Am vazut in ei determinarea, pofta de viaţă, curajul. Şi-mi părea că pentru ei totul curge lin, că viaţa lor e îmblânzită şi, pusă cu botul pe labe, îi serveşte cu solicitudine.

Dar…!

Nu e delolc aşa. Fiecare îşi poarta crucea. Dacă o are. Dacă nu, să fie mulţumit cu ce are.

Restul e mimă, faţadă, mască.

N-am cruce de purtat.

Vacanţă

M-am trezit dis de dimineaţă să plec în vacanţă. Am câteva zile de concediu şi intenţionez să le savurez din plin.

Sunt câţiva ani buni de când nu m-am mai bucurat deplin de vacanţă. Şi oricum, în cea mai mare parte a vieţii adulte, concediul a însemnat pentru mine o corvoadă. Minus grijile de om al muncii, deci o corvoadă mai relaxată. Făcut bagaje, spălat copiii, culcat copiii, pregătit masa, somn puţin, încărcat bagaje în maşină (bonus: organizarea portbagajului). La destinaţie lucrurile trebuiau făcute în sens invers. Consortul avea o singură şi mare grijă: să conducă maşina. Ghiciţi cine era copilot, responsabil cu orientarea în locuri mai puţin sau deloc cunoscute? Şi ce-mi auzeau urechile când, într-un moment de neatenţie, scăpam vreun indicator.

Au fost toate aceste momente, au facut parte din viaţa mea.

De-acum gata!

În zori mi-a venit pe neaşteptate în minte o replică dintr-o piesă a lui Caragiale. ” Jună sunt, de nimeni nu depand.”

Plec la mare!

Fotografiatul interzis, sau cum m-a pierdut House of Art de clientă

Obişnuiam să cumpăr din când în când câte ceva de la House of Art. Cămăşi bărbăteşti de in, tricouri, accesorii.

Dar nu voi mai trece pragul magazinelor din lanţul sus amintit.

Să explic şi de ce. Fiind în miezul unei partide de shopping împreună cu fiică-mea, ajungem la House of Art. Solduri! Bun! Să vedem ce găsim. Probăm noi câteva lucruşoare. Prea largi, prea scurte, nu-mi place culoarea… În drum spre ieşire, puştioaica mea se agaţă de o pălărie cu boruri mari şi şi-o pune pe cap.

– Mami, fă-mi o poză, te rog!

Era atât de nostimă, încât, pregătesc telefonul cât pot eu de repede, să nu pierd frumuseţe de spontaneitate. Nici nu mă gândesc la pălăria lor, ci doar la fata mea. Când, iată că se apropie de noi ca un cerber, una dintre vânzatoarele-supraveghetoare.

– N-aveţi voie să vă fotografiaţi aici cu produsele!

– De ce? îndrăznesc eu să întreb.

– Pentru că publicitatea e interzisă.

Rămân şi eu interzisă de răspunsul fără sens al femeii. Luată prin surprindere, cu garda jos, „îmi iau jucăriile şi plec”.

Publicitatea interzisă??!!! Credeam că-i tocmai invers. Publicitatea, sufletul comerţului, e permisă sub orice formă, şi „din gura-n gura” şi „din poză-n poză”. Dar mă rog, cine-s eu să contest regulile făcute de ei, pe teritoriul care le aparţine.

La mine e doar decizia să nu mai fac cumpărături în nici un magazin în care nu mă simt bine primită şi bine tratată. Şi, pe lângă mine, mai sunt doi, chiar trei cumpărători. Poate şi câteva dintre prietenele care vor citi rândurile mele. Căci de publicitate pozitivă nu au nevoie! Au destui clienţi.

La fel, sunt şi destule magazine!

P.S. M-am interesat înainte să scriu rândurile astea. Se pare că există interdicţia de a fotografia în malluri, iar in magazine se aplică legile pentru proprietatea privată. Proprietarul face regulile. Dar aplicaţi, dragi comercianţi, mare şi la vedere semnul cu fotografiatul interzis şi legea în baza căruia îl afişaţi. Căci altfel, ce nu e interzis, este permis.

Am învăţat engleză cântând

Una dintre profesoarele de engleză pe care le-am avut în gimnaziu (nu mai ţin minte care dintre ele, căci au fost vreo trei – fiecare cu accentul propriu, astfel încât am renunţat să mai accentuez în vreun fel cuvintele limbii engleze -), una dintre ele spuneam, aplica metoda clasică „învăţaţi limba (era sa zic rusă) cântând”.

Aşa se face că mi-au rămas, prin sertăraşele cu informaţii din fundul cufărului, refrene şi frânturi de versuri.

Şi pentru că există youtube si google, le-am regăsit. Iată doua mostre.

Una dintre ele nu este chiar ceea ce căutam. Dar îmi place şi aşa. Îmi amintesc câteva versuri din varianta învăţată pe vremuri: Night time in Rome/ Everyone dancing/ Gaily romancing/ All except me.

Cealaltă, e o baladă din secolul 19, cu autor necunoscut, preluată şi prelucrată de-a lungul timpului de mulţi interpreţi.

Ciudat! În engleză poemul este categorisit ca fiind murder ballad, adică o baladă despre crimă. Ce a găsit educativ în asta profesoara noastră? Pentru ce ne pregătea? Sau ce abis al vieţii o făcuse receptivă la aste sentimente, mult prea puternice, care se cereau împărtăşite pretutindeni, oricui, fără discernământ? Mie mi s-au înfipt pe-acolo pe undeva, potenţând indirect, prin mesaj, dramaticul de neevitat al vieţii din momentele de confuzie.

Dincolo de mesaje, rămâne frumuseţea muzicii, a interpretărilor. Dean Martin e delicios aici. Joan Baez emoţionează oricând.

Enjoy!

Lifestyle

E multă linişte. Se-aud greierii într-un concert nocturn pe mai multe voci, ce se transformă într-un susurat monoton precum repedea curgere a apei printre pietre. Şi asta adânceşte tăcerea nopţii.

N-am dormit niciodată sub cerul liber. Sunt multe alte lucruri simple pe care nu le-am făcut, căci le consideram extravaganţe, excepţii de la reguli sau greu de suportat fizic.

A dormi în paie mi se părea incomod, deranjant. Să-mi intre câte un pai pe sub haine şi să mă înţepe, era suficient pentru a-mi strica toată pofta romantică de comuniune cu natura.

În obişnuinţele unei vieţi citadine se găseşte o mare doză de încordare, de scorţoşenie. Cearceafurile moi, apa curentă, bideul, papucii de interior curaţi pe talpă, şi câte şi mai câte comodităţi şi răsfăţuri punem între noi şi natura noastră, ne reduc mult capacitatea de a percepe naturalul, coborând pragul sensibilitaţii.

Nefiresc.

Nu ne mai suportăm sudoarea, însă ne otrăvim cu parfumuri artificiale care ajung sa miroasă toate la fel.

Bem apă filtrată, de frica microorganismelor. Dar filtrelor ce filtre vom ajunge să le mai punem?

Tălpile noastre devin sensibile, cu piele fină şi subţire şi ajung să facă băşici de la puţinul mers pe jos. Ne temem să călcăm desculţi prin iarbă de spaima căpuşelor sau a murdăriei pe care tot noi am generat-o.

Am ajuns turişti prin propriile noastre vieţi, contemplând frumuseţile lumii în fotografiile pe care le facem.

Nu fac aici apologia vieţii la ţară duse în condiţiile de-acum o sută de ani, nici a vieţuitului în peşteri, cu o blană de animal înfşurată în jurul brâului. Buna mea prietenă îmi spune mereu, când ajungem cu discuţia in zona asta, cum că trebuie să ne folosim de toate facilitaţile tehnicii moderne pentru a trăi. Cred însă că multe sunt inutile, consumatoare de energie, poluante, şi ne distrag atenţia de la lucrurile importante. S-ar impune să facem o selecţie.

Eu una, voi începe a renunţa la tot ce se interpune inutil intre mine şi rezultatul muncii mele.

P.S. La computer nu renunţ, încă! 😉 Şi nici la telefon!

De-a v-aţi ascunselea

În lunga zi de vară fierbinte care-a fost ieri, fricile au revenit ca un laitmotiv. Nu le-am resimţit atât, cât am vorbit despre ele.

Am început de dimineaţă scriind, mai mult la modul general, descriind o stare de lucruri, am continuat mai târziu vorbind cu cineva despre o frica anume, şi mi-a fost dat să ascult o metaforă extrem de sugestivă.

Cu toţii ştim cum e jocul de-a v-aţi ascunselea. Un copil se pune în vreme ce alţii se ascund. Apoi primul pleacă în căutarea celorlalţi. Cei ascunşi stau cât pot ei de liniştiţi în ascunzătorile lor dar, din când în când mai scot capul, pândind momentul în care ar putea ţâşni să-l scuipe pe fraierul care îi caută. Ei sunt mulţi, el e singur. Trebuie să fie agil şi isteţ, altfel se mai pune o dată.

Tot astfel se întâmplă şi cu fricile noastre. Stau ascunse şi iţesc capul dacă le pomenim, dar când ne uitam dupa ele… s-au pitit iar. Dacă nu facem ceva să le scuipam, ne mai punem o dată şi încă o dată…

Mi-e frică

Este foarte greu să-ţi schimbi obiceiurile. Chiar şi atunci când îţi doreşti foarte mult.

Confortul este acea zonă în care te simţi in largul tău.

Dar ia să vedem ce înseamnă confortul!

Conform DEX : CONFÓRT s. n. Totalitatea condițiilor materiale care asigură o existență civilizată, plăcută, comodă și igienică dar şi : CONFÓRT s. comoditate, liniște, tihnă. (~ul vieții lui.)

Mai este însă ceva ce nu încape în nicio definitie.Orice situaţie cunoscută, chiar dacă este iritativă, neconstructivă, prin simplul fapt că este familiară, se poate înscrie în accepţiunea de ‘confort’.  

Fumatul, spre exemplu, este confortabil pentru fumatori. Alcoolul, pentru alcoolici. Suferinţa, pentru cei ce fug de bucurie şi fericire, temându-se de ele.

Să revin la schimbarea obiceiurilor. Dacă nu doreşti să schimbi nimic în existenţa ta, dacă totul e perfect aşa cum e, eşti fericit. Keep going! e un îndemn potrivit ( şi Johnny Walker e de acord cu asta).

Atunci când eşti nevoit să-ţi iei viaţa de la capăt, forţat de împrejurări ce sunt în afara controlului tău, ai o justificare. Tu n-ai vrea, dar trebuie. Şi mergi înainte.

Dar când doreşti să schimbi pentru a da o perspectivă noua vieţii tale, pentru a-ţi depaşi limitele, atunci e greu să menţii tonusul, ritmul. Te ademeneşte confortul şi toată familiaritatea de care esti înconjurat. Încotro nebuno! Ţi s-a urât cu binele! Şi graniţa-i fină între încredere şi disperare. Jocul îl joci de unul singur, pe un teren neunoscut, fără reguli dinainte ştiute.

Mama-urs

Când te copleşesc emoţiile nici nu-ţi dai seama. Vorbeşti sau taci, ai ticuri sau nu mai poţi mişca.

Copleşită m-am simţit şi eu astazi, de vestea cea bună pe care mi-a dat-o prietena mea. Băiatul ei cel mare a intrat la facultate.

Nu am conştientizat intensitatea trăirilor din acele momente decât în clipa în care, dând vestea mai departe, am simţit în gât nodul lacrimilor. Nu puteam să vorbesc despre cele ce aflasem fiindcă mă podidea plânsul.

Primul gând după ce am aflat rezultatul, înainte să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, a fost la Mama-urs. O jucărie de pluş pe care i-am daruit-o micuţului – pe atunci – băiat.

Şi amintirea asta are o semnificaţie aparte. Cu ea se încheie o etapă la care am fost martor. Bebeluşul cât o linguriţă, băieţelul care a tras de urechea ursului de pluş până a făcut-o cât o ureche de iepuraş, adolescentul uşor timid cu ochi mari şi cercetători, s-au aşezat între amintiri alături de Mama-urs.

Să ai drum drept în viaţă, omule!