Sunt oameni pe care îi admir. I-am admirat toata viaţa. Am vazut in ei determinarea, pofta de viaţă, curajul. Şi-mi părea că pentru ei totul curge lin, că viaţa lor e îmblânzită şi, pusă cu botul pe labe, îi serveşte cu solicitudine.
Dar…!
Nu e delolc aşa. Fiecare îşi poarta crucea. Dacă o are. Dacă nu, să fie mulţumit cu ce are.
Restul e mimă, faţadă, mască.
N-am cruce de purtat.
E multă linişte. Se-aud greierii într-un concert nocturn pe mai multe voci, ce se transformă într-un susurat monoton precum repedea curgere a apei printre pietre. Şi asta adânceşte tăcerea nopţii.
N-am dormit niciodată sub cerul liber. Sunt multe alte lucruri simple pe care nu le-am făcut, căci le consideram extravaganţe, excepţii de la reguli sau greu de suportat fizic.
A dormi în paie mi se părea incomod, deranjant. Să-mi intre câte un pai pe sub haine şi să mă înţepe, era suficient pentru a-mi strica toată pofta romantică de comuniune cu natura.
În obişnuinţele unei vieţi citadine se găseşte o mare doză de încordare, de scorţoşenie. Cearceafurile moi, apa curentă, bideul, papucii de interior curaţi pe talpă, şi câte şi mai câte comodităţi şi răsfăţuri punem între noi şi natura noastră, ne reduc mult capacitatea de a percepe naturalul, coborând pragul sensibilitaţii.
Nefiresc.
Nu ne mai suportăm sudoarea, însă ne otrăvim cu parfumuri artificiale care ajung sa miroasă toate la fel.
Bem apă filtrată, de frica microorganismelor. Dar filtrelor ce filtre vom ajunge să le mai punem?
Tălpile noastre devin sensibile, cu piele fină şi subţire şi ajung să facă băşici de la puţinul mers pe jos. Ne temem să călcăm desculţi prin iarbă de spaima căpuşelor sau a murdăriei pe care tot noi am generat-o.
Am ajuns turişti prin propriile noastre vieţi, contemplând frumuseţile lumii în fotografiile pe care le facem.
Nu fac aici apologia vieţii la ţară duse în condiţiile de-acum o sută de ani, nici a vieţuitului în peşteri, cu o blană de animal înfşurată în jurul brâului. Buna mea prietenă îmi spune mereu, când ajungem cu discuţia in zona asta, cum că trebuie să ne folosim de toate facilitaţile tehnicii moderne pentru a trăi. Cred însă că multe sunt inutile, consumatoare de energie, poluante, şi ne distrag atenţia de la lucrurile importante. S-ar impune să facem o selecţie.
Eu una, voi începe a renunţa la tot ce se interpune inutil intre mine şi rezultatul muncii mele.
P.S. La computer nu renunţ, încă! 😉 Şi nici la telefon!
Când te copleşesc emoţiile nici nu-ţi dai seama. Vorbeşti sau taci, ai ticuri sau nu mai poţi mişca.
Copleşită m-am simţit şi eu astazi, de vestea cea bună pe care mi-a dat-o prietena mea. Băiatul ei cel mare a intrat la facultate.
Nu am conştientizat intensitatea trăirilor din acele momente decât în clipa în care, dând vestea mai departe, am simţit în gât nodul lacrimilor. Nu puteam să vorbesc despre cele ce aflasem fiindcă mă podidea plânsul.
Primul gând după ce am aflat rezultatul, înainte să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, a fost la Mama-urs. O jucărie de pluş pe care i-am daruit-o micuţului – pe atunci – băiat.
Şi amintirea asta are o semnificaţie aparte. Cu ea se încheie o etapă la care am fost martor. Bebeluşul cât o linguriţă, băieţelul care a tras de urechea ursului de pluş până a făcut-o cât o ureche de iepuraş, adolescentul uşor timid cu ochi mari şi cercetători, s-au aşezat între amintiri alături de Mama-urs.
Să ai drum drept în viaţă, omule!
Doyna's Blog 