Pe curând… pe niciodată

În spate nu vreau să te port,

şi nici pe braţe, umeri sau picioare

să te legăn nu mai pot.

Eşti mare

şi greutatea ta mă doare.

 

M-atenţionează al anilor număr

Şi vreau să-mi reechilibrez balanţa,

să nu duc totul pe un singur umăr

ci singură,

să înnoiesc speranţa.

 

Mai bine mă îndepărtez de tine

Şi pentru multă vreme stau departe

decât să m-alunge,

vezi bine,

tot ce ne desparte.

 

Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, şi cum am de gând să-l mai petrec odată

Începe numărătoarea inversă. AMR 86 +/-  câteva ore.

Prin anii ’80 se vehicula o variantă despre sfârşitului lumii care urma să înceapă, dacă-mi amintesc bine, cu inundarea Californiei şi dispariţia sub ape a Los Angeles-ului. Atunci, recunosc, mi-a fost frică. Nu-mi trăisem încă experienţele, şi-mi părea rău după toate câte nu se întâmplaseră.

Apoi, toată lumea a aşteptat cu sufletul la gură anul 2000 (bunicul meu, născut în 1915 îşi propusese să ajungă sănatos şi conştient la trecerea în mileniul următor, pentru a vedea dacă adeveresc previziunile. Şi a reuşit! ) Eu aveam de împlinit o profeţie mai simplă, vorba cântecului: „Noi in anul 2000 / Când nu vom mai fi copii / Vom face ce-am văzut cândva…” . Fiică-mea avea câteva saptămâni la sfârşit de veac şi de mileniu, iar mie nu-mi ardea de apocalipsă.

Acum avem un alt prag, în decembrie.

M-am gândit să-mi iau concediu şi să plec din Bucureşti. Nu e locul în care să-mi doresc să petrec sfârşitul lumii. Sfârşitul personal treacă-meargă, dar o chestie de asemenea anvergură trebuie celebrată pe meleagurile natale, sau într-un loc mai liniştit, departe de lumea dezlănţuită. Şi mai vreau să am o companie plăcută, veselă. Dacă tot murim, s-o facem cu graţie.

Îmi place la nebunie să-i ascult pe cei care vorbesc despre asta. Ascensiune vibraţională, trecerea în 5D, trebuie să ne acordăm energiei pământului, să ne deschidem şi să ne purificăm chakrele (pe de altă parte, dacă-s deschise, riscăm să le perturbe energia negativă prezentă peste tot)… Într-un fel, înţeleg despre ce este vorba, nu-mi sunt străine experienţele la limită sau dincolo de limitele universului cunoscut. Dar cred că ce va fi să se întâmple, se va face din mers. Fiecare se descurcă cum poate şi cu ce are.

Mai vorbim despre astea, după…

Poveste despre ecologism, civilizatie, moderaţie

Parcă m-am născut în altă lume, şi am venit să trăiesc într-asta.

Am vii în minte, de parcă le-aş fi trăit aievea cu senzaţii şi impresii culese de propriile-mi simţuri, poveştile mamaiei mele.

Au fost unsprezece copii la părinţi. Au supravieţuit opt. Una dintre surori, Marioara, a călcat într-un cui ruginit şi n-au mai avut ce să-i facă. A murit în contracţiile violente ale tetanosului, fără leac la-ndemână la vremea aceea. Întamplările astea nefericite sunt de prin a doua decadă a secolului trecut.

Familia era instarită, aveau bivoli pe baltă, orătănii de toate felurile, vie, pamântul era roditor, nu duceau lipsă de nimic. În plus, capul familiei avea și un loc de muncă remunerat, la depoul CFR.

Din istoriile pe care mi le spunea Mamaia, nu am reținut amanunte. Mi-am creionat doar imagini, tablouri care mă însoțesc de-o viață, pe care însă nu le pot umple cu acțiune. Poate fiindcă nu era o bună povestitoare. Bunăoară, văd aievea bivolii mari, negri, mișcându-și alene cozile să mai alunge una-doua muște din puzderia care-i năpădea, sau pe turcul care trecea cu halviţă şi îngheţată din poartă-n poartă – bucuria copiilor…

Acum, amintindu-mi, mă gândesc la îmbelșugare, la un trai sănătos care nu era căutat cu tot dinadinsul, ci se găsea la-ndemânâ. Oamenii împărțeau locul cu necuvântatoarele și le tratau cu respect, fără măcar să-şi pună întrebarea dacă e moral să sacrifici un miel de Paşte, porcul, de Crăciun, orătănii la cumetrii sau viţelul cel gras la întoarcerea fiului risipitor.

Cu siguranţă, copilul introvertit suferea când tovarăşul lui de joacă lânos şi cu corniţe poposea în farfurie, pe ultimul drum spre satisfacerea burţilor, dar vărsa o lacrimă pe ascuns şi îşi jura să nu permită tăierea animalelor când va creşte mare.

Suntem minunate spirite care au o experienţa animalică(!) 😀 . Oare? Omul este un feroce prădător, care-şi îmbracă în mesteşugite deghizări ideatice, instinctele.Dorinţa de a domina, care vine din instinctul de supravieţuire plus constiinţa propriei puteri, a generat războaie, sclavie, holocaust şi, mai nou, foamete, subdezvoltare, distrugeri, cataclisme. Producem mai mult decât consumăm, şi consumăm mai mult decât avem nevoie, dezechilibrând ecosistemul a cărui parte suntem.

Departe de mine gândul să fac aici apologia ascezei. Asta e treapta de evoluţie pe care am ajuns şi trebuie să ne-o asumăm cu bune, cu rele.

 Am văzut un documentar, la recomandarea unei prietene. E un film dur, greu de vizionat, care a trezit în  mine un alt fel de înţelegere şi de raportare la realitate.

Când nu vrei să vezi, închizi ochii, fereşti privirea şi negi evidenţa.

Eram copil în casa părinţilor mei şi curtea era plină de găini ouătoare, cocoşi pintenaţi,  de raţe şi gâşte. Liber sau in lanţ, după temperament, aveam în permanenţă câte un câine. S-a întâmplat într-o vreme să avem un câine-lup care, mânat de instincte, când a avut prilejul, a prins şi a sfâşiat o găină. Ca să nu prăpădească bunătate de pasăre, bunicul meu i-a luat gâtul cât încă se zbătea. Vă imaginaţi că la momentul potrivit a ajuns supă şi friptură. Martoră la eveniment, nu am putut să mănânc nici o bucăţică. Şi multă vreme dupa aceea am refuzat să mă ating de vreo pasăre sacrificată de ai mei. Mâncam însă pui de crescătorie, cu încheieturile vinete, şi le replicam alor mei că prefer să nu ştiu în ce condiţii au fost crescuţi şi ce s-a întâmplat cu ei.

Azi prefer să ştiu, şi mă gândesc să-mi umplu curtea de găini ouătoare şi cocoşi pintenaţi.

Dar mai întâi să-mi fac o curte… 😉

 

 

Dorinţa

În aerul sticlos-răcoritor al dimineţii de toamnă, pornesc să-mi caut bucuria.

Pierdusem pe drum până şi amintirea dorinţei.

Complicat proces mai este conştientizarea dorinţei!

Vezi ceva cu ochii, şi-ţi doreşti. Că de! ochii văd, inima cere… Şi orice simţi cu celelalte simţuri şi îţi face plăcere, ajungi să doreşti. Hăinuţe frumoase, parfumuri incitante, crème brùlée,… un bărbat (sau o femeie, după caz).

Suntem un caleidoscop de excitaţii efemere.

Dar cum să aleg dintre toate una singură, DORINŢA ? Cum să o identific şi apoi să o formulez corect? Să o înţeleg, să o accept, să mi-o asum!

S-a scurs ceva vreme de zbucium. M-am gândit că ceea ce vreau e acceptarea. Sentimentul că sunt acceptată pe de-a-ntregul mi se părea ciuntit. Apoi am reformulat: sigur îmi lipseşte aprecierea, încurajarea. Sau aprobarea. Toate la un loc.

Ba nu! Clar, am nevoie de iubire necondiţionată!

Nu e simplu deloc, să stiţi. Am căutat, m-am învârtit precum căţelul în jurul cozii, credeam că am găsit şi totuşi mă apuca iar neliniştea. Mereu îmi scapa ceva. Apreciere, acceptare, susţinere, suflet pereche, toate depind de altcineva. Sunt în puterea cuiva, în exterior.

Nimic din toate astea nu au vreo legatură cu mine.

Leagănul copilariei (II)

Aşa cum filmele de succes îşi caută confirmarea în continuări, simt şi eu nevoia să revin la articolul precedent cu completări.

Sunt gânduri care pe care le-am îndepartat atunci când am scris rândurile anterioare, surescitată fiind de călătoria abia făcută şi cu dorinţa de a împărtăşi cât mai degrabă impresiile proaspete.

Dar reacţiile pe care le-am primit mi-au reamintit esentialul.

Tuturor ne este dor!

Plecăm de pe meleagurile natale de voie sau de nevoie, la mare distanţă sau mai aproape. Mai devreme sau mai târziu ne întoarcem pentru a vedea ce însemnătate mai au acele locuri pentru noi. Pentru unii contează doar ca amintire, prin revenire primind proba că locul de-aiurea în care au ales să trăiască este acasă. Pentru alţii, acel acasă primordial nu poate fi înlocuit cu nici un alt loc de pe pământ. Mai sunt cei care nu pleacă niciodată. Rămân locului tot de nevoie sau de bunăvoie, ştiind că rostul lor e acolo sau că ar muri dacă s-ar îndepărta.

Draga mea prietenă rămasă acasă, scrie: „Să ştiţi că pe undeva vă invidiez că voi v-aţi împrăştiat prin lume…Eu, care am rămas acasă, nu ştiu să preţuiesc, aşa ca voi, ceea ce mă înconjoară în fiecare zi….” Nu-ţi face probleme, draga mea, nu de distanţă ţine preţuirea despre care vorbeşti, ci de firea fiecăruia, de importanţa pe care o acordăm lucrurilor la un moment dat.

Trebuie să ai mâncărimea aceea în tălpi şi în suflet, care să te mişte din loc. Taică-meu a avut-o. Mie mi-a lipsit până acum. O ai, sau îţi vine aşa, deodată… Sau nu-ţi vine niciodată…

Am rămas pe loc mulţi ani de zile, şi n-am mai preţuit frumuseţea locurilor. Apoi am plecat, şi iar n-am preţuit ce lăsasem în urmă. Pentru mine a venit momentul întoarcerii.

Povestindu-i fiică-mi, la faţa locului, despre drumeţiile pe care le făceam în copilărie şi adolescenţă, cu peripeţii pe Brâna Caraimanului, cu capre negre, cu ceaţă sau cu gheaţă, cu schiuri în spinare urcând Vârful Furnica şi cu câte alte minunăţii, numai ce o aud spunând:

– Vai, mamă! cât de norocoasă ai fost cu asemenea părinţi! Nu era nevoie să tragi de ei să te ducă pe munte.

Mda! Trăgeau ei de mine!  :))

Leagănul copilăriei

Bucegii au fost locul meu de joacă şi de plimbare.

Puţine au fost, în copilărie, sfârşiturile de săptămână în care să nu facem o drumeţie prin împrejurimi. Poiana Stânii, Poiana Opler, Valea Peleşului, Valea Dorului, Piatra Arsă sau Babele parcă erau la o zvârlitură de băţ. Mă supuneam cu neplăcere ritualului trezirii de dimineaţa (uneori foarte devreme), dar odată ajunsă pe poteci de munte în lumina caldă şi înmiresmată a soarelui, nu mai regretam lenea şi căldura aşternutului. Tot ce se petrecea în jurul meu avea o aromă, un gust şi un sens date de locurile pe care le străbăteam.

Normalitatea mea aşa arăta. Am pierdut-o sau, mai bine zis am schimbat-o cu alta. Dar a ramas în mine sub formă de lecţii de viaţă şi de doruri multe.

Un dor s-a mai ostoit ieri, când m-am întins pe iarbă printre jnepeni şi am privit cerul.