Leagănul copilariei (II)


Aşa cum filmele de succes îşi caută confirmarea în continuări, simt şi eu nevoia să revin la articolul precedent cu completări.

Sunt gânduri care pe care le-am îndepartat atunci când am scris rândurile anterioare, surescitată fiind de călătoria abia făcută şi cu dorinţa de a împărtăşi cât mai degrabă impresiile proaspete.

Dar reacţiile pe care le-am primit mi-au reamintit esentialul.

Tuturor ne este dor!

Plecăm de pe meleagurile natale de voie sau de nevoie, la mare distanţă sau mai aproape. Mai devreme sau mai târziu ne întoarcem pentru a vedea ce însemnătate mai au acele locuri pentru noi. Pentru unii contează doar ca amintire, prin revenire primind proba că locul de-aiurea în care au ales să trăiască este acasă. Pentru alţii, acel acasă primordial nu poate fi înlocuit cu nici un alt loc de pe pământ. Mai sunt cei care nu pleacă niciodată. Rămân locului tot de nevoie sau de bunăvoie, ştiind că rostul lor e acolo sau că ar muri dacă s-ar îndepărta.

Draga mea prietenă rămasă acasă, scrie: „Să ştiţi că pe undeva vă invidiez că voi v-aţi împrăştiat prin lume…Eu, care am rămas acasă, nu ştiu să preţuiesc, aşa ca voi, ceea ce mă înconjoară în fiecare zi….” Nu-ţi face probleme, draga mea, nu de distanţă ţine preţuirea despre care vorbeşti, ci de firea fiecăruia, de importanţa pe care o acordăm lucrurilor la un moment dat.

Trebuie să ai mâncărimea aceea în tălpi şi în suflet, care să te mişte din loc. Taică-meu a avut-o. Mie mi-a lipsit până acum. O ai, sau îţi vine aşa, deodată… Sau nu-ţi vine niciodată…

Am rămas pe loc mulţi ani de zile, şi n-am mai preţuit frumuseţea locurilor. Apoi am plecat, şi iar n-am preţuit ce lăsasem în urmă. Pentru mine a venit momentul întoarcerii.

Povestindu-i fiică-mi, la faţa locului, despre drumeţiile pe care le făceam în copilărie şi adolescenţă, cu peripeţii pe Brâna Caraimanului, cu capre negre, cu ceaţă sau cu gheaţă, cu schiuri în spinare urcând Vârful Furnica şi cu câte alte minunăţii, numai ce o aud spunând:

– Vai, mamă! cât de norocoasă ai fost cu asemenea părinţi! Nu era nevoie să tragi de ei să te ducă pe munte.

Mda! Trăgeau ei de mine!  :))

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s