Lăsându-ne durerile la intrare

În jurul mesei mari din lemn de brad, şezum şi plânsăm cu lacrimi ascunse printre hohote de râs. Nu e nici disperare, nici regret în noi, doar mirarea de supravieţuitori încă ai propriilor noastre vieţi.

El a venit pentru toate. Se împarte în bucăţele mici Mălinei, lui Lorelai, Irenei, Dafinei şi mie. Încă şi altora care nu sunt de faţă. Nici măcar nu ştie ce face. Este un caleidoscop cu cioburi din noi, care-l zgârie şi-l taie perpetuu.

Sunt acolo, cu ei, şi privesc spectacolul pe care îl dăm fiecare în parte. Niciunul dintre noi nu şi-a isprăvit lupta. Ne-am blocat în relaţii care nu ne împlinesc, nu ne reprezintă. Relaţii de iubire, de muncă, de putere, căsnicii eşuate. Nu sunt taine între noi, poate doar putin mister.

Ne avem unii pe alţii şi fiecare pe sine. Singurul sprijin pe care ni-l putem da este o îmbrăţişare strânsă, inimă lângă inimă.

 

Reclame

Felix sărind

„Baumgartner redefineşte astăzi curajul”  l-am auzit pe comentator spunând puţin înainte de desprinderea paraşutistului de capsula care-l înălţase la peste 38.000 m.

Ce definitie separa curajul de nebunie?

Am fost extrem de atentă la reacţiile mele în secundele ce au precedat săritura. Nu era Felix Baumgartner pe marginea modulului din care urma să sară, eram eu. Cunosc indecizia de o fracţiune de secundă, când ştii că decizia e luată deja, dar te amăgeşti că ai putea-o anula. Apoi uiţi tot şi o faci. Zbori sau te prăbuşeşti, te dezechilibrezi sau te redresezi, mori sau supravieţuieşti, finalitatea nu mai contează.

Acţiunea a anulat aşteptarea, teama, viitorul. Dar, pentru că nu suntem construiţi sau antrenati să trăim şi să simţim continuu la mare intensitate, s-au inventat conferinţele de presă.

De piatră

Am deschis computerul doar pentru a scrie un mesaj.

Aflată într-o zonă a durerii insuportabile, doream să o dau mai departe şi să fug. Dar se pare că trebuie să stau în durerea mea şi să mă împrietenesc cu ea.

Degetele îmi tastează inconştient parola pe blog, intru, şi tresar. După zile întregi în care n-am scris şi n-am publicat nimic, cititori… Şi nu unul sau doi rătăciţi în virtual, ci două zile pline, una după alta, de cititori diferiţi, nu doar prietenele mele fidele.

Mulţumesc celor care, atraşi de nu ştiu ce, au ajuns şi pe aici. Vizita lor mă onorează. Şi chiar dacă a fost întâmplătoare, mă ajută să scriu azi.

M-am gândit la „Omul de piatră”. Ştiţi, basmul acela al lui Victor Eftimiu. Dacă nu vă mai amintiţi, nu-i nimic. E o poveste despre devotament şi sacrificiu, cu happy-end. Contextul în care imaginea omului de piatră mi-a venit în minte nu e happy, şi e departe de end.

Dar… piatră, durere… durere, piatra… Piatra-i piatră, cât e piatră nu doare. Dacă doare, nu mai e. Când inima se zbate cu durere, înseamnă că s-a descătuşat din cămaşa de piatră din jurul ei. Amintirile năvălesc într-o furtună de nisip desprins fir cu fir din împietrirea inimii.

Pentru Omul de piatră au fost suficiente trei picaturi de sânge din degetul unui copil, ca să dezlege blestemul. Pentru o inimă de piatră ajunge o moarte?

Credeam că găsisem răspunsul mai demult…