Last november rain was yesterday

La propriu, ieri a plouat, astăzi este ultima zi de noiembrie…

Ieri vremea a fost mohorâtă, azi – însorită şi primăvăratică. În zori mirosea a umed şi a călduţ, de parcă toamna a plecat azi-noapte lăsându-ne brusc în aşteptarea cocorilor.

Nu ştiu ce va urma, dar fiecare trecere mă face să surâd. Spontaneitatea clipei a încetat să mă pună în încurcătură, şi nici dezarmantul ” fie ce-o fi” nu mă mai caracterizează. Se poate să plec într-o directie şi cu un scop apoi, din mers, să-mi schimb itinerarul făra să mă gândesc la asta ca la o piedică în atingerea scopului. El, scopul, va fi atins şi împlinit fără îndoială, la momentul optim.

Voiam să transmit un semnal. Dar revenind asupra lui mi-am dat seama că are în el opusul mesajului la care mă gândeam. La loc comanda! De-asta mi-am fost până acum?! Am dat mai mereu semne contradictorii, încercând s-ajung prin ricoşeu la rezultat.

De-acum aleg clipa potrivită pentru a spune cuvinte magice.

Nu are importanţă dacă plouă mâine, sau dacă e soare. Noiembrie se sfârşeşte aici, unde nu e nici capăt de lume, nici sfârşit de poveste

Printre stele

Data stelară 16425 minus 1.

Navighez printre stele şi asteroizi. Nava mea e în perfectă stare de funcţionare. Motoarele zumzăie liniştitor. Pilotul automat a preluat controlul, aşa că pot să mă relaxez puţin în noaptea asta.

Mi-am turnat un pahar de vin (s-a teminat sticla, altfel poate aş mai vrea unul) şi mă gândesc la toate câte-au fost să fie. Dar nu zăbovesc prea mult printre gânduri. Vreau sa ma bucur de mine şi de călătorie. Pentru prima dată sunt singură la bordul navei. Şi asta-mi place. Mă face să știu că am controlul deplin. Şi toată răspunderea, ce-i drept, dar cum nu se poate una fără alta, să fie primite! Dacă nu mă-mbăt…(cu controlul, desigur), va fi bine.

Deşi schimbările sunt insesizabile, ele sunt de substanţă.

Încă mai fac o parte din gesturi aşa cum le făceam mai devreme, dar foarte conştient acum, luându-mi rămas bun de la ele.

Nu ramân prea mult pe pilot automat, asta e doar o alternativă pentru momentele de suprasolicitare sau de răsfăț.

Drum bun!

Cârcotaşă, cu drag…

Privesc fotografiile făcute de prietena mea, într-o zi cu o lumină specială, aşa cum numai la poalele muntelui, lângă pădurea arămie, se poate naşte asemenea lumină.

Dar nu lumina îmi face gândurile să se rostogolească de-a lungul şi de-a latul percepţiilor mele. Remarc o disonanţă în imaginile care urmează, şi în altele asemănătoare lor. Este pur subiectivă remarca, dar nu ma pot abţine să nu o notez, şi să nu despic în patru ce e de despicat.

Prim-planul este încremenit, static, mort aş putea spune, în comparaţie cu fundalul viu, salbatic, cald-luminos. Brazii au viaţă, statuile, nu. Muntele se exprimă pe sine, aleile tac. Dintotdeauna am avut convingerea mută că Peleşul nu se aşează firesc în cadru. Ceva lipseşte, ceva e prea mult. Parcul castelului te-mbie la drumeţii în pas voios, maiestuozitatea edificiului temperează acest impuls. Este ceva abrupt în peisaj, care respinge castelul şi ceva prea politicos şi riguros la acesta din  urmă, care încarcă locul.

O casă cu fantome într-un colţ de rai.

Poate mi se pare…