Existenţă, tu

Existenta, tu, care-mi dai numai iluzia

ca ma repet cazînd cu tîmpla peste plite
încinse pîna la alb cînd toamna
alearga cu ochii scosi din orbite.

 

Frig nu-mi e decît la cuvinte,

trupul l-as fi vrut un chivot
lasat în pastrare de mai dinainte
de altii cu înfatisarea lui cu tot.

 

El nu e nici macar asa,
ci ca un cîine zadarit sa latre
îsi zbate sinele în sine,
în lucruri pîn’la jumatate.

 

Si în cuvinte pîn’la sfert
si-n necuvinte nici atîta,
dar iert, n-am încotro, deci iert
viata mea în lucruri, sluta.

 

Si dat ma dau si nimeni nu-i
ca sa ma ia în gheara lui.

Nichita Stanescu – Existenta, tu

Timid şi neconvingător am început aventura scrisului, amânată ani şi ani de zile,  când în urma cu trei ani, dintr-o maşină ce gonea pe autostradă, urmăream norii în jocul lor zburdalnic prin vazduh. Mi se păreau ireali, mişcaţi de mâini nevăzute de păpuşar.  

Tot din goana maşinii pe aceeaşi autostradă, priveam astăzi copacii, casele, câmpul cu floarea soarelui cea iubitoare de lumina astrului zilei. Si deodată s-a activat un alt plan al înţelegerii existenţei. Cam pe la jumătatea distanţei ce desparte linia orizontului (!) de asfaltul şerpuitor se vedea un pâlc de case la liziera unei pădurici. Mi-am imaginat pe locatara uneia dintre căsuţele acelea, abia trezită din somn, ieşind leneşă în curte să salute zorile, florile, păsările, vara asta frumoasă…şi de-acolo şi-a aruncat privirea spre autostradă la maşinile care goneau spre destinaţii necunoscute, dorindu-şi brusc să fie într-una dintre ele… în vreme ce eu tânjeam după liniştea şi nemişcarea din jurul căsuţei ei.

Aşa-i şi cu visurile noastre. Trăim în câte unul şi vrem să-l schimbăm cu altul, dintr-o nelinişte interioară fără ostoire. Căci nicăieri nu-i mai bine ca acolo unde ne aflăm la un moment dat, dar mereu trăim cu nostalgia dorinţelor neîmplinite la momentul vorbirii.

Timid şi neconvingător scriu şi astăzi. Dar am învăţat sa accept asta şi să merg mai departe câteodată scriind, de cele mai multe ori tăcând. Străduindu-mă însă din ce în ce mai mult să suprapun planul dorinţelor cu cel al acţiunii.