Eram pe un drum de munte când l-am văzut. Cu un colorit impecabil, cu zborul calm şi liniștea perfectă a mișcării. M-am mulțumit să-l privesc cu încântare. Poteca, într-o coborâre care-mi solicita atenția și mușchii, nu-mi permitea răgazul unei opriri în acel punct, și nici momentul nu era cel mai bun pentru a-l fotografia. Știam că subiectul interesului meu va pleca într-o clipită spre alte locuri mai însorite și mai puțin accesibile piciorului. Am pășit mai departe pe cărare, având deja prezentă în mine amintirea duioasă a întâlnirii noastre. M-am gândit că am văzut mulţi fluturi în drumurile mele. Acesta nu putea fi decât încă unul și atât.
Dar cum sfârșitul nu-i aici – ține minte! sfârșitul nu-i aici 😉 – lecția urmează să vină.
Îmi place să mă gândesc, acum când refac firul evenimentelor, că era același fluture cel care a răsărit înainte-mi câțiva kilometri mai jos, când am ajuns la loc de popas. Sau că, poate printr-un extraordinar canal de comunicare, fluturele de sus i-a transmis celui de jos: ,,Învaț-o! Eu i-am atras atenția, tu spune-i toată povestea. E pregătită!”
Era identic. Coloritul, zborul, liniștea mișcării… Cu multă răbdare s-a așezat în fața mea pe o floare de mărăcine. Și atunci timpul s-a dilatat, mișcarea a devenit imperceptibilă, atât de lentă și de fluidă încât mă miram că sunt în stare să văd că se întâmplă. Totul se petrecea în dimensiunea fluturilor, iar eu eram capabilă să percep asta. Picioarele îi pipăiau petalele florii până şi-au găsit loc confortabil şi stabil. Antenele cercetau necontenit în apropiere. Apoi i-am văzut trompa cum se întinde, cum pătrunde în miezul florii și vibrează, abia observabil, când extrage nectarul. Simţeam curentul slab de aer creat de freamătul aripilor sale. După ce s-a îndestulat cu nectar şi-a retras trompa din intimitatea florii şi a mai stat cu mine o vreme. Şi-a strâns puţin aripile, s-a răsucit pe floare arătându-mi-se din toate părţile. Nu exista nici timp, nici spaţiu, doar aripi, lumină, mişcare insesizabilă, floare, nectar şi multă, incomensurabil de multă linişte. Eu eram fluturele şi ştiam că asta e viaţa şi nimic altceva.
Câtă depărtare s-a aşternut de la privirea exterioară şi superficială, ce veşnicie mă desparte acum de exclamaţii ca acestea „Uite un flutur! Ce aripi frumos colorate! Uite-l cum zboară din floare în floare!”
Să fii fluture când priveşti fluturii, şi floare să fii când priveşti florile, şi stea să fii, şi om…
Doyna's Blog 