Ecouri la sărbătoarea feminității

Galerie

Această galerie conține 1 fotografie.

Urările de opt martie… Le primesc cu drag, deși mă simt puțin stingheră în zilele astea de primavară când, parcă se caută motive artificiale de bucurie. Găsim suficiente prilejuri de desfătare în cerul senin, în ciripitul păsărilor, zărind mugurele de … Continuă lectura

De piatră

Am deschis computerul doar pentru a scrie un mesaj.

Aflată într-o zonă a durerii insuportabile, doream să o dau mai departe şi să fug. Dar se pare că trebuie să stau în durerea mea şi să mă împrietenesc cu ea.

Degetele îmi tastează inconştient parola pe blog, intru, şi tresar. După zile întregi în care n-am scris şi n-am publicat nimic, cititori… Şi nu unul sau doi rătăciţi în virtual, ci două zile pline, una după alta, de cititori diferiţi, nu doar prietenele mele fidele.

Mulţumesc celor care, atraşi de nu ştiu ce, au ajuns şi pe aici. Vizita lor mă onorează. Şi chiar dacă a fost întâmplătoare, mă ajută să scriu azi.

M-am gândit la „Omul de piatră”. Ştiţi, basmul acela al lui Victor Eftimiu. Dacă nu vă mai amintiţi, nu-i nimic. E o poveste despre devotament şi sacrificiu, cu happy-end. Contextul în care imaginea omului de piatră mi-a venit în minte nu e happy, şi e departe de end.

Dar… piatră, durere… durere, piatra… Piatra-i piatră, cât e piatră nu doare. Dacă doare, nu mai e. Când inima se zbate cu durere, înseamnă că s-a descătuşat din cămaşa de piatră din jurul ei. Amintirile năvălesc într-o furtună de nisip desprins fir cu fir din împietrirea inimii.

Pentru Omul de piatră au fost suficiente trei picaturi de sânge din degetul unui copil, ca să dezlege blestemul. Pentru o inimă de piatră ajunge o moarte?

Credeam că găsisem răspunsul mai demult…

Leagănul copilariei (II)

Aşa cum filmele de succes îşi caută confirmarea în continuări, simt şi eu nevoia să revin la articolul precedent cu completări.

Sunt gânduri care pe care le-am îndepartat atunci când am scris rândurile anterioare, surescitată fiind de călătoria abia făcută şi cu dorinţa de a împărtăşi cât mai degrabă impresiile proaspete.

Dar reacţiile pe care le-am primit mi-au reamintit esentialul.

Tuturor ne este dor!

Plecăm de pe meleagurile natale de voie sau de nevoie, la mare distanţă sau mai aproape. Mai devreme sau mai târziu ne întoarcem pentru a vedea ce însemnătate mai au acele locuri pentru noi. Pentru unii contează doar ca amintire, prin revenire primind proba că locul de-aiurea în care au ales să trăiască este acasă. Pentru alţii, acel acasă primordial nu poate fi înlocuit cu nici un alt loc de pe pământ. Mai sunt cei care nu pleacă niciodată. Rămân locului tot de nevoie sau de bunăvoie, ştiind că rostul lor e acolo sau că ar muri dacă s-ar îndepărta.

Draga mea prietenă rămasă acasă, scrie: „Să ştiţi că pe undeva vă invidiez că voi v-aţi împrăştiat prin lume…Eu, care am rămas acasă, nu ştiu să preţuiesc, aşa ca voi, ceea ce mă înconjoară în fiecare zi….” Nu-ţi face probleme, draga mea, nu de distanţă ţine preţuirea despre care vorbeşti, ci de firea fiecăruia, de importanţa pe care o acordăm lucrurilor la un moment dat.

Trebuie să ai mâncărimea aceea în tălpi şi în suflet, care să te mişte din loc. Taică-meu a avut-o. Mie mi-a lipsit până acum. O ai, sau îţi vine aşa, deodată… Sau nu-ţi vine niciodată…

Am rămas pe loc mulţi ani de zile, şi n-am mai preţuit frumuseţea locurilor. Apoi am plecat, şi iar n-am preţuit ce lăsasem în urmă. Pentru mine a venit momentul întoarcerii.

Povestindu-i fiică-mi, la faţa locului, despre drumeţiile pe care le făceam în copilărie şi adolescenţă, cu peripeţii pe Brâna Caraimanului, cu capre negre, cu ceaţă sau cu gheaţă, cu schiuri în spinare urcând Vârful Furnica şi cu câte alte minunăţii, numai ce o aud spunând:

– Vai, mamă! cât de norocoasă ai fost cu asemenea părinţi! Nu era nevoie să tragi de ei să te ducă pe munte.

Mda! Trăgeau ei de mine!  :))

Leagănul copilăriei

Bucegii au fost locul meu de joacă şi de plimbare.

Puţine au fost, în copilărie, sfârşiturile de săptămână în care să nu facem o drumeţie prin împrejurimi. Poiana Stânii, Poiana Opler, Valea Peleşului, Valea Dorului, Piatra Arsă sau Babele parcă erau la o zvârlitură de băţ. Mă supuneam cu neplăcere ritualului trezirii de dimineaţa (uneori foarte devreme), dar odată ajunsă pe poteci de munte în lumina caldă şi înmiresmată a soarelui, nu mai regretam lenea şi căldura aşternutului. Tot ce se petrecea în jurul meu avea o aromă, un gust şi un sens date de locurile pe care le străbăteam.

Normalitatea mea aşa arăta. Am pierdut-o sau, mai bine zis am schimbat-o cu alta. Dar a ramas în mine sub formă de lecţii de viaţă şi de doruri multe.

Un dor s-a mai ostoit ieri, când m-am întins pe iarbă printre jnepeni şi am privit cerul.

Mama-urs

Când te copleşesc emoţiile nici nu-ţi dai seama. Vorbeşti sau taci, ai ticuri sau nu mai poţi mişca.

Copleşită m-am simţit şi eu astazi, de vestea cea bună pe care mi-a dat-o prietena mea. Băiatul ei cel mare a intrat la facultate.

Nu am conştientizat intensitatea trăirilor din acele momente decât în clipa în care, dând vestea mai departe, am simţit în gât nodul lacrimilor. Nu puteam să vorbesc despre cele ce aflasem fiindcă mă podidea plânsul.

Primul gând după ce am aflat rezultatul, înainte să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, a fost la Mama-urs. O jucărie de pluş pe care i-am daruit-o micuţului – pe atunci – băiat.

Şi amintirea asta are o semnificaţie aparte. Cu ea se încheie o etapă la care am fost martor. Bebeluşul cât o linguriţă, băieţelul care a tras de urechea ursului de pluş până a făcut-o cât o ureche de iepuraş, adolescentul uşor timid cu ochi mari şi cercetători, s-au aşezat între amintiri alături de Mama-urs.

Să ai drum drept în viaţă, omule!