De unde până unde…

– De unde până unde ai prins tu forţă? Ţi-au crescut muşchii, şi-acum îi arăţi? explodă el cu dispreţ. – Ce e rău în faptul ca îmi manifest puterea? E puterea pe care am avut-o dintotdeauna, dar m-am sfiit s-o … Continuă lectura →

Poveste despre ecologism, civilizatie, moderaţie

Parcă m-am născut în altă lume, şi am venit să trăiesc într-asta.

Am vii în minte, de parcă le-aş fi trăit aievea cu senzaţii şi impresii culese de propriile-mi simţuri, poveştile mamaiei mele.

Au fost unsprezece copii la părinţi. Au supravieţuit opt. Una dintre surori, Marioara, a călcat într-un cui ruginit şi n-au mai avut ce să-i facă. A murit în contracţiile violente ale tetanosului, fără leac la-ndemână la vremea aceea. Întamplările astea nefericite sunt de prin a doua decadă a secolului trecut.

Familia era instarită, aveau bivoli pe baltă, orătănii de toate felurile, vie, pamântul era roditor, nu duceau lipsă de nimic. În plus, capul familiei avea și un loc de muncă remunerat, la depoul CFR.

Din istoriile pe care mi le spunea Mamaia, nu am reținut amanunte. Mi-am creionat doar imagini, tablouri care mă însoțesc de-o viață, pe care însă nu le pot umple cu acțiune. Poate fiindcă nu era o bună povestitoare. Bunăoară, văd aievea bivolii mari, negri, mișcându-și alene cozile să mai alunge una-doua muște din puzderia care-i năpădea, sau pe turcul care trecea cu halviţă şi îngheţată din poartă-n poartă – bucuria copiilor…

Acum, amintindu-mi, mă gândesc la îmbelșugare, la un trai sănătos care nu era căutat cu tot dinadinsul, ci se găsea la-ndemânâ. Oamenii împărțeau locul cu necuvântatoarele și le tratau cu respect, fără măcar să-şi pună întrebarea dacă e moral să sacrifici un miel de Paşte, porcul, de Crăciun, orătănii la cumetrii sau viţelul cel gras la întoarcerea fiului risipitor.

Cu siguranţă, copilul introvertit suferea când tovarăşul lui de joacă lânos şi cu corniţe poposea în farfurie, pe ultimul drum spre satisfacerea burţilor, dar vărsa o lacrimă pe ascuns şi îşi jura să nu permită tăierea animalelor când va creşte mare.

Suntem minunate spirite care au o experienţa animalică(!) 😀 . Oare? Omul este un feroce prădător, care-şi îmbracă în mesteşugite deghizări ideatice, instinctele.Dorinţa de a domina, care vine din instinctul de supravieţuire plus constiinţa propriei puteri, a generat războaie, sclavie, holocaust şi, mai nou, foamete, subdezvoltare, distrugeri, cataclisme. Producem mai mult decât consumăm, şi consumăm mai mult decât avem nevoie, dezechilibrând ecosistemul a cărui parte suntem.

Departe de mine gândul să fac aici apologia ascezei. Asta e treapta de evoluţie pe care am ajuns şi trebuie să ne-o asumăm cu bune, cu rele.

 Am văzut un documentar, la recomandarea unei prietene. E un film dur, greu de vizionat, care a trezit în  mine un alt fel de înţelegere şi de raportare la realitate.

Când nu vrei să vezi, închizi ochii, fereşti privirea şi negi evidenţa.

Eram copil în casa părinţilor mei şi curtea era plină de găini ouătoare, cocoşi pintenaţi,  de raţe şi gâşte. Liber sau in lanţ, după temperament, aveam în permanenţă câte un câine. S-a întâmplat într-o vreme să avem un câine-lup care, mânat de instincte, când a avut prilejul, a prins şi a sfâşiat o găină. Ca să nu prăpădească bunătate de pasăre, bunicul meu i-a luat gâtul cât încă se zbătea. Vă imaginaţi că la momentul potrivit a ajuns supă şi friptură. Martoră la eveniment, nu am putut să mănânc nici o bucăţică. Şi multă vreme dupa aceea am refuzat să mă ating de vreo pasăre sacrificată de ai mei. Mâncam însă pui de crescătorie, cu încheieturile vinete, şi le replicam alor mei că prefer să nu ştiu în ce condiţii au fost crescuţi şi ce s-a întâmplat cu ei.

Azi prefer să ştiu, şi mă gândesc să-mi umplu curtea de găini ouătoare şi cocoşi pintenaţi.

Dar mai întâi să-mi fac o curte… 😉

 

 

Not anymore

Cine (mai) are nevoie de bărbaţi?

Într-o lume a bărbaţilor (not anymore), femeile încep să-şi ia lumea-n cap. Adicătelea s-au pus pe demonstrat că pot şi fără ei.

Ce pot?! Orice!

Am mai spus-o şi altădată, sunt o fire independentă. Întotdeauna am luat deciziile rapid, cu forţă şi seninătate. Am rezolvat probleme în moduri care depăşeau capacitatea de înţelegere şi reacţie a celor din jur. Am făcut multe lucruri pentru a-mi dovedi mie şi doar mie că sunt în stare.

Cu toate acestea am ales de bunavoie să mă pun la adapostul unui bărbat. Iluzia protejarii şi răsfăţului mi s-au părut de preferat unei asumări deschise a firii mele, asumare pe care o percepeam perdantă din start. Societatea nu acceptă femei puternice, care să trăiască în afara celulei familiale, iar eu nu visam altceva pe atunci decât să  mă dedic unei familii, să mă implic într-o relaţie totală.

Uau! Ce inepţie! „Relaţie totală”. Pentru cine? Totală doar pentru cine şi-o doreşte, cealaltă parte implicată ar fi fraieră să nu ia tot ce i se oferă şi să dea foarte puţin, dacă nu chiar nimic. Oricum, cel ce se înhamă la o astfel de relaţie nu este atent la detalii cum ar fi cât de implicat este partenerul, cât investeşte în relaţie.

Este mai bine tolerată în socium varianta în care femeia conduce din umbra, păstrând aparenţele. Dar pentru asta ea trebuie să fie antrenată din familie şi susţinută.

Neavând nici putere, nici susţinere am uitat cine sunt şi am investit cu încredere pe cel de lângă mine. Puteam să stau liniştită. Veghea el, exact ca în reclama aia de pe vremuri la FNI.

Culcatul pe-o ureche dăunează grav personalităţii. Lenea şi comoditatea îşi au preţul lor.

L-am plătit! Acum la treabă!

N-am avut parte nici de protecţie, nici de răsfăţ. Acum nu mai vreau protectie! Voi căuta doar răsfăţul.

Nimic superficial în asta.

Fotografiatul interzis, sau cum m-a pierdut House of Art de clientă

Obişnuiam să cumpăr din când în când câte ceva de la House of Art. Cămăşi bărbăteşti de in, tricouri, accesorii.

Dar nu voi mai trece pragul magazinelor din lanţul sus amintit.

Să explic şi de ce. Fiind în miezul unei partide de shopping împreună cu fiică-mea, ajungem la House of Art. Solduri! Bun! Să vedem ce găsim. Probăm noi câteva lucruşoare. Prea largi, prea scurte, nu-mi place culoarea… În drum spre ieşire, puştioaica mea se agaţă de o pălărie cu boruri mari şi şi-o pune pe cap.

– Mami, fă-mi o poză, te rog!

Era atât de nostimă, încât, pregătesc telefonul cât pot eu de repede, să nu pierd frumuseţe de spontaneitate. Nici nu mă gândesc la pălăria lor, ci doar la fata mea. Când, iată că se apropie de noi ca un cerber, una dintre vânzatoarele-supraveghetoare.

– N-aveţi voie să vă fotografiaţi aici cu produsele!

– De ce? îndrăznesc eu să întreb.

– Pentru că publicitatea e interzisă.

Rămân şi eu interzisă de răspunsul fără sens al femeii. Luată prin surprindere, cu garda jos, „îmi iau jucăriile şi plec”.

Publicitatea interzisă??!!! Credeam că-i tocmai invers. Publicitatea, sufletul comerţului, e permisă sub orice formă, şi „din gura-n gura” şi „din poză-n poză”. Dar mă rog, cine-s eu să contest regulile făcute de ei, pe teritoriul care le aparţine.

La mine e doar decizia să nu mai fac cumpărături în nici un magazin în care nu mă simt bine primită şi bine tratată. Şi, pe lângă mine, mai sunt doi, chiar trei cumpărători. Poate şi câteva dintre prietenele care vor citi rândurile mele. Căci de publicitate pozitivă nu au nevoie! Au destui clienţi.

La fel, sunt şi destule magazine!

P.S. M-am interesat înainte să scriu rândurile astea. Se pare că există interdicţia de a fotografia în malluri, iar in magazine se aplică legile pentru proprietatea privată. Proprietarul face regulile. Dar aplicaţi, dragi comercianţi, mare şi la vedere semnul cu fotografiatul interzis şi legea în baza căruia îl afişaţi. Căci altfel, ce nu e interzis, este permis.

Lifestyle

E multă linişte. Se-aud greierii într-un concert nocturn pe mai multe voci, ce se transformă într-un susurat monoton precum repedea curgere a apei printre pietre. Şi asta adânceşte tăcerea nopţii.

N-am dormit niciodată sub cerul liber. Sunt multe alte lucruri simple pe care nu le-am făcut, căci le consideram extravaganţe, excepţii de la reguli sau greu de suportat fizic.

A dormi în paie mi se părea incomod, deranjant. Să-mi intre câte un pai pe sub haine şi să mă înţepe, era suficient pentru a-mi strica toată pofta romantică de comuniune cu natura.

În obişnuinţele unei vieţi citadine se găseşte o mare doză de încordare, de scorţoşenie. Cearceafurile moi, apa curentă, bideul, papucii de interior curaţi pe talpă, şi câte şi mai câte comodităţi şi răsfăţuri punem între noi şi natura noastră, ne reduc mult capacitatea de a percepe naturalul, coborând pragul sensibilitaţii.

Nefiresc.

Nu ne mai suportăm sudoarea, însă ne otrăvim cu parfumuri artificiale care ajung sa miroasă toate la fel.

Bem apă filtrată, de frica microorganismelor. Dar filtrelor ce filtre vom ajunge să le mai punem?

Tălpile noastre devin sensibile, cu piele fină şi subţire şi ajung să facă băşici de la puţinul mers pe jos. Ne temem să călcăm desculţi prin iarbă de spaima căpuşelor sau a murdăriei pe care tot noi am generat-o.

Am ajuns turişti prin propriile noastre vieţi, contemplând frumuseţile lumii în fotografiile pe care le facem.

Nu fac aici apologia vieţii la ţară duse în condiţiile de-acum o sută de ani, nici a vieţuitului în peşteri, cu o blană de animal înfşurată în jurul brâului. Buna mea prietenă îmi spune mereu, când ajungem cu discuţia in zona asta, cum că trebuie să ne folosim de toate facilitaţile tehnicii moderne pentru a trăi. Cred însă că multe sunt inutile, consumatoare de energie, poluante, şi ne distrag atenţia de la lucrurile importante. S-ar impune să facem o selecţie.

Eu una, voi începe a renunţa la tot ce se interpune inutil intre mine şi rezultatul muncii mele.

P.S. La computer nu renunţ, încă! 😉 Şi nici la telefon!

Echidistantă, şi nu prea…

Răsfoind Dex:

INTOLERÁNT, -Ă adj. 1. care nu respectă libertatea de gândire, care nu suportă altă credință, religie decât a sa; fanatic

De asta m-am lovit cel mai des in ultima perioadă. Şi dacă evenimentele politice mă lasă indiferentă, dacă am ajuns să conştientizez că nu trebuie să-mi consum energia inutil pentru lupta altora, nu pot să nu reacţionez la lipsa de toleranţă a semenilor mei.

Pot înţelege că fiecare om se lasă la un moment dat pradă emoţiilor, patimii chiar, dar mă tem de cei care sunt intoleranţi la rece, fără să fie pătimaşi.

Trebuie să iau atitudine şi să contracarez cu argumente aceasta stare de fapt, fiindcă tăcerea şi detaşarea nu sunt deloc soluţii.

Întreaga societate românească este bolnavă de incapacitatea de a lua atitudine.

Despre votare, alegeri, referendum şi alte şmecherii de-astea, la momentul de-acum, la momentul Caragiale şi în oricare alt moment, subscriu la „conjugarea verbului a vota”, culeasă de pe FB:

Eu votez / Tu câştigi / El pierde.
Noi ne nenorocim / Voi vă îmbogăţiţi / Ei merg în şomaj.

Dar să schimbi regulile jocului după ce acesta s-a jucat, după ce partida a fost încheiată, pentru că nu ai obţinut rezultatul dorit, mi se pare cel putin infantil, ca să nu mai vorbim de lipsa de fair-play.

Şi-s blândă când spun asta ca replică la ” În 2012 – 8 milioane de voturi pentru demitere. 8 milioane de români nu pot fi ignoraţi”  Dar pot fi ignoraţi ceilalţi? Tot cam 8 milioane (si ceva), care au ales prin nevalidarea referendumului.

E de bun simţ şi sănătos să nu-i susţii pe cei care şi-au făcut un obicei din a modifica orice lege instantaneu, în momentul în care varianta existentă îi încurcă.

Când eşti paralizat de frică

Ce faci când eşti paralizat de frică?

Scapi pe tine! E normal. O reacţie vegetativă imposibil de controlat mental. Frica face parte din instinctul de supravieţuire, declanşând mecanisme de reacţie care se traduc în acţiuni, de cele mai multe ori corecte, menite să îndepărteze pericolul sau să limiteze efectele nocive ale acestuia.

În miezul civilizaţiei pericolele au căpătat alte conotaţii. Nu mai ai grijă în fiecare clipă pentru integritatea fizică, pentru viaţa ta. Te temi de situaţii.

Da capo!

Ce faci când eşti paralizat de frică?

Întâi scapi pe tine, la figurat, apoi creezi o serie de gesturi prin care să ieşi din situatie, cum ar fi: negarea, minciuna, agresivitatea, depresia, comportamentul voit ostil sau linguşitor, tăcerea. De foarte puţine ori înfrunţi situaţia direct, radical si total. Ăsta e cazul fericit, în care scapi de ea fără urmări. În rest, te străduieşti să o aplanezi. O „rezolvi” prin amânare şi minimizare. Dar ea revine, fiindcă se cere rezolvată şi trimisă acolo unde îi este locul, în neantul din care a venit la chemarea ta. Căci nimic nu are importanţă decât atunci când investeşti tu cu importanţă.

Dacă nu-ţi place un om, şi te jenezi sa-i arăţi asta din politeţe, din bună-creştere, din interes, vei ajunge să faci multe lucruri neplăcute şi nefireşti de la minciună la evitarea persoanei, de la inşelăciune la denigrare.

La fel, dacă iţi place un om şi nu ai curajul să-i spui, vei face gesturi prosteşti, contradictorii, care generează confuzie, derută. Vrei şi ai vrea să nu vrei, te abţii şi nu laşi firescul să se petreacă.

E greu pentru tine şi dureros pentru celălalt să-i spui cinstit ce simţi şi gândeşti.

Dar e salvator.

Meditaţie

Teama de moarte.

Îmi place să cred că nu o am. Până la proba contrară.

În tinereţea mea necoaptă, împărtăşind cu o prietenă gânduri, aşteptări şi temeri despre morţile proprii, am căzut de acord că odată cu înaintarea în vârstă accepţi din ce în ce mai greu ideea trecerii în nefiinţă. Dacă impetuozitatea şi nesăbuinţa tinereţii te fac să te simţi nemuritor, cumpătarea maturităţii şi predarea armelor la bătrâneţe îţi aduc dorinţa de a mai trăi o zi în plus. Aşa gândeam pe atunci, şi am rezumat astea într-o rugă: ” Fă Doamne să mor înainte să-mi piară cheful de a muri!” Spectrul decrepitudinii şi al agăţării cu orice preţ de viaţă, ne îngrozea pe amândouă deopotrivă.

Acum, ca şi atunci, regăsesc în mine o detaşare în  faţa morţii. O contemplu şi, cumva, ştiu că mă voi preda necondiţionat.

Un psiholog, pe blogul său, răspunde la solicitarea de a indica o tema de meditaţie, sugerând contemplarea morţii. Citind, zâmbesc în sinea mea, căci aici mă aflu pe aceeaşi lungime de undă cu el. Contemplu moartea de când mă ştiu.

Prima dată am conştientizat asta pe la şapte ani, în întâia noapte petrecută în camera mea.Ne mutaserăm de curând în casă nouă, şi la ora de culcare lumina s-a stins, uşa s-a închis, iar eu m-am regăsit singură, în întuneric.

Să-mi fie frică, să plâng, să cer companie sau să mă bucur de singurătate?

Nehotărârea mea a durat doar câteva secunde. Da! Să mă bucur de singurătate şi de intimitate!

Era întuneric dar prin perdea, la lumina lunii, se vedeau copacii unduindu-şi ramurile în vânt.

„N-are de ce să-mi fie frică şi nici urât. Cu siguranţă în mormânt e întuneric şi nu se vede nimic, pe când aici văd” mi-amintesc că am gândit atunci.

În paginile mele de jurnal, tema morţii revine constant. În funcţie de context şi de conflictele mele exterioare şi interioare, o vedeam ca pe o pierdere sau ca pe o pedeapsă, ca o absenţă cu posibilitatea de revenire printre ai mei, dupa ce le voi fi produs suficientă suferinţă.

Aveam convingerea că în ultimele clipe înţelegi totul, ai marea revelaţie, iluminarea.

Nu mai cred lucrul ăsta.

Îmi plăcea cum scria Rilke despre asta, citez aproximativ: „ne naştem cu o moarte proprie în pântece şi o purtăm cu noi toată viaţa. Unii au o moarte mică, alţii una mai mare”.

Murim cum trăim!

Cu misoginismul în corzi

Am declarat că nu sunt pricepută în a exprima idei feministe şi a combate eficient cu ele racilele misogine. Deşi le recunosc şi le-am rumegat la rândul meu, abia le desluşesc şi încep să învăţ a le enunţa. Să fac totuşi … Continuă lectura →

Hai să-ţi arăt zăpada !

Această galerie conține 3 fotografii.

Ne mişcăm nefiresc. Plastifiat. Artificial. Am surprins azi o replică într-un ascensor. O femeie care se îndrepta spre biroul ei, spunea colegelor cu care era: <<Plec in concediu la munte. Poate ninge, să-i arăt şi copilului meu zăpada.>> Am crescut liberă, printre … Continuă lectura →