Pot alege

În seara asta vorbeşte Nichita.

Înapoierea cheii    Nichita Stanescu

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Tristeţea,ea,
nu este gind
ea lucru este.

Măninc-o dacă ai cu cine!
Durerea vieţii
e un lucru
nu contemplarea lui!

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Am descoperit-o acum.

Straniu sentiment, să-ţi pară că cineva a scris special pentru tine ceva ce vei citi când va fi timpul, când vei fi la o răspântie, sau atunci când vei avea mai multă nevoie de confirmări şi susţinere  De aceea cuvintele nu-şi pierd niciodată însemnatatea. Mereu altcineva le activează sensul.

De curând fiica mea a plâns. O prietenă a răsucit cuţitul într-o rană încă deschisă, aruncând cuvinte injjurioase într-un moment de furie. Am fost descumpănită, ezitând între a-i spune că acele cuvinte nu contează, şi a o face să înţeleagă că au o mare putere, dar că ea e cea care le dă această putere. M-am bâlbâit cred, aparenta contradicţie mi-a dat de furcă. Aş fi putut să-i spun „Nici un cuvânt nu are importanţă atât timp cât tu nu îi activezi sensul”.

La fel, poezia lui Nichita, deşi era printre alte poezii de-ale lui citite şi răscitite, nu se arătase pentru mine. Dar iată ce citesc printre rânduri. Încă un mesaj pe care-l dezavuez: „mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor”, adicătelea „cum naiba fac să te uit, că m-am saturat/obosit să te-aştept”. 

Clar! Trebuie să-mi redefinesc cuvântul dor. 

Cu dorul trăieşti, nu există starea de „non dor”. Când nu îţi mai este dor, nu mai ai nimic în comun cu ceea ce ţi-a declanşat dorul. A dori să nu-ţi mai fie dor înseamnă a vrea să închei o relaţie, o aşteptare care îţi genereză disconfort, frustrare, insatisfacţie. A dori să nu-ţi mai fie dor e trist, e un capat de drum.

Pot alege să trăiesc fără dor şi aşteptare? Cu siguranţă. Dar vreau? Ce pun în loc? Control, raţiune, luciditate putere. Dar acestea  sunt sterile fără uitare de sine, fără dăruire si abnegaţie.

zambet

Printre stele

Data stelară 16425 minus 1.

Navighez printre stele şi asteroizi. Nava mea e în perfectă stare de funcţionare. Motoarele zumzăie liniştitor. Pilotul automat a preluat controlul, aşa că pot să mă relaxez puţin în noaptea asta.

Mi-am turnat un pahar de vin (s-a teminat sticla, altfel poate aş mai vrea unul) şi mă gândesc la toate câte-au fost să fie. Dar nu zăbovesc prea mult printre gânduri. Vreau sa ma bucur de mine şi de călătorie. Pentru prima dată sunt singură la bordul navei. Şi asta-mi place. Mă face să știu că am controlul deplin. Şi toată răspunderea, ce-i drept, dar cum nu se poate una fără alta, să fie primite! Dacă nu mă-mbăt…(cu controlul, desigur), va fi bine.

Deşi schimbările sunt insesizabile, ele sunt de substanţă.

Încă mai fac o parte din gesturi aşa cum le făceam mai devreme, dar foarte conştient acum, luându-mi rămas bun de la ele.

Nu ramân prea mult pe pilot automat, asta e doar o alternativă pentru momentele de suprasolicitare sau de răsfăț.

Drum bun!

Dorinţa

În aerul sticlos-răcoritor al dimineţii de toamnă, pornesc să-mi caut bucuria.

Pierdusem pe drum până şi amintirea dorinţei.

Complicat proces mai este conştientizarea dorinţei!

Vezi ceva cu ochii, şi-ţi doreşti. Că de! ochii văd, inima cere… Şi orice simţi cu celelalte simţuri şi îţi face plăcere, ajungi să doreşti. Hăinuţe frumoase, parfumuri incitante, crème brùlée,… un bărbat (sau o femeie, după caz).

Suntem un caleidoscop de excitaţii efemere.

Dar cum să aleg dintre toate una singură, DORINŢA ? Cum să o identific şi apoi să o formulez corect? Să o înţeleg, să o accept, să mi-o asum!

S-a scurs ceva vreme de zbucium. M-am gândit că ceea ce vreau e acceptarea. Sentimentul că sunt acceptată pe de-a-ntregul mi se părea ciuntit. Apoi am reformulat: sigur îmi lipseşte aprecierea, încurajarea. Sau aprobarea. Toate la un loc.

Ba nu! Clar, am nevoie de iubire necondiţionată!

Nu e simplu deloc, să stiţi. Am căutat, m-am învârtit precum căţelul în jurul cozii, credeam că am găsit şi totuşi mă apuca iar neliniştea. Mereu îmi scapa ceva. Apreciere, acceptare, susţinere, suflet pereche, toate depind de altcineva. Sunt în puterea cuiva, în exterior.

Nimic din toate astea nu au vreo legatură cu mine.

Vacanţă

M-am trezit dis de dimineaţă să plec în vacanţă. Am câteva zile de concediu şi intenţionez să le savurez din plin.

Sunt câţiva ani buni de când nu m-am mai bucurat deplin de vacanţă. Şi oricum, în cea mai mare parte a vieţii adulte, concediul a însemnat pentru mine o corvoadă. Minus grijile de om al muncii, deci o corvoadă mai relaxată. Făcut bagaje, spălat copiii, culcat copiii, pregătit masa, somn puţin, încărcat bagaje în maşină (bonus: organizarea portbagajului). La destinaţie lucrurile trebuiau făcute în sens invers. Consortul avea o singură şi mare grijă: să conducă maşina. Ghiciţi cine era copilot, responsabil cu orientarea în locuri mai puţin sau deloc cunoscute? Şi ce-mi auzeau urechile când, într-un moment de neatenţie, scăpam vreun indicator.

Au fost toate aceste momente, au facut parte din viaţa mea.

De-acum gata!

În zori mi-a venit pe neaşteptate în minte o replică dintr-o piesă a lui Caragiale. ” Jună sunt, de nimeni nu depand.”

Plec la mare!