Mergând pe spirală

Cum ştii că nu mai ai nevoie de un lucru, de un sentiment, că a trecut vremea lui? Atunci când, privindu-l, luându-l în mână sau gândindu-te la el te intrebi ce să faci, să-l pastrezi sau să-l arunci. Nu poţi … Continuă lectura →

Expresivele tăceri

celuilalt eu   Multă vreme nu ți-am înțeles tăcerile. Le-am interpretat, crezând că vin dintr-o delicatețe interioară, sau au cauze exterioare, cum ar fi o stare de lucruri preexistentă deschiderii ochilor unul asupra celuilalt cu o iubire de care nu … Continuă lectura →

Uneori, pe peron nu e nimic

Din scrisorile Ilincăi către Călin. (ficţiune) 5 februarie Azi noapte am avut un vis. Scurt şi neplăcut. Într-o cutie, aruncată pe undva pe la intrare în casa noastră ,căutând ceva, am dat peste o hârtie îngălbenită în spatele căreia zăceau … Continuă lectura →

Scrisoare pentru o prietenă

Prietenia se naşte cu uşurinţă. Este insoţită de duioşie şi de o stare de bine. Dar ea trebuie recunoscută ca atare şi valorizată.

Cu greu ne amintim când a început, avem repere variabile în amintirile comune sau personale, dar sentimentul că nu există punct terminus e axiomatic.

Uneori ne trezim târziu de tot într-o prietenie nedeclarată nicicând,dar autentică, alteori numim cu acest cuvânt relaţii conjuncturale, fără legatură cu intimele coridoare ale sufletului.

NImic rău în asta, trebuie doar să discernem atunci când vine vremea.

Prietenia nu are legatură cu forma, ci cu fondul. Ea rezistă oricărei schimbări exterioare, pentru că recunoaşte întotdeauna interiorul.

Azi îmi amintesc de tine în mod special, pentru că este ziua ta. Dar si-acum cinci zile te-am pomenit în conversaţiile cotidiene, iar peste o săptămână vei sughiţa poate, fiindcă într-o situaţie oarecare îmi va răsări pe buze numele tău.

Aseară, când mă gândeam să-ţi scriu câteva cuvinte, am rememorat pe repede înainte petrecerile de la tine. Erau pline de viaţă şi de întâmplări, nu aveam nevoie de stimulente pentru a ne simţi bine. Şi ce de bunătăţuri pregătea mama ta. Iepure la tavă aşa grozav n-am mai mâncat nicăieri de-atunci încoace (între noi fie vorba, n-am mai mâncat deloc!), şi trandafiri de zahăr ars, şi… nu scriu, că-mi plouă-n gură…

Pentru mine mai însemnau ceva acele petreceri: pretexte de evadare. N-aş fi recunoscut niciodată pâna acum, nici măcar faţă de mine, dar simţindu-mi libertatea ştiu că pot veni la tine pur şi simplu pentru că mi-eşti dragă.

Pe curând… pe niciodată

În spate nu vreau să te port,

şi nici pe braţe, umeri sau picioare

să te legăn nu mai pot.

Eşti mare

şi greutatea ta mă doare.

 

M-atenţionează al anilor număr

Şi vreau să-mi reechilibrez balanţa,

să nu duc totul pe un singur umăr

ci singură,

să înnoiesc speranţa.

 

Mai bine mă îndepărtez de tine

Şi pentru multă vreme stau departe

decât să m-alunge,

vezi bine,

tot ce ne desparte.

 

Despre citate

„În viaţă pierdem ani, iar de la moarte cerşim o clipă” Nicolae Iorga

Acesta nu este motto. Este un pretext.

De o vreme încoace, pe Facebook se postează cu frenezie citate celebre,care mai de care mai adânci, mai adevărate, mai… Ce uită cei care citează sau, mai corect, ce nu iau în consideraţie? Faptul că acele cuvinte sunt scoase din context, şi astfel semnificaţia lor se schimbă. Ajung să servească intenţiilor celor care le folosesc.

M-am gândit la moartea violentă a lui Iorga. Cu siguranţă n-a apucat să mai cerşească o clipă eternităţii. Şi nici statura lui impozantă, evoluţia şi cariera pe care le-a avut, nu m-ar fi lăsat să gândesc că acest om avea sentimentul ca a pierdut timpul, anii.

Pierdem, sau cel mai adesea ni se pare că pierdem, ocaziile, şansa, trenul. Ne trezim că e târziu şi credem că nu mai putem face un lucru, sau altul. Când, cu mirare ne dam seama că putem, viaţa devine mai frumoasă.

Cui îi mai trebuie o clipă, când a trăit intens?

Viitorul a-nceput deja de alaltăieri, ştiai?

Unele lucruri pe care le-aş face dacă aş fi tu

Dacă aş fi tu, aş sări într-un picior de bucurie că exist şi că s-a-ntâmplat minunea cunoaşterii şi-a recunoaşterii noastre.

Aş sporovăi cu florile de la marginea drumului şi cu muşcatele de la ferestrele vecinelor, spunându-le că sunt frumoase.

Aş trage pişicher câinii de coadă, şi dacă m-ar mârâi, i-aş întreba cu ce le-am greşit şi ce reparaţii vor de la mine.

Aş merge cu capul în nori şi cu picioarele prin râul cel repede, să mă trăsnească fulgerul albastru în fiece clipă şi să mă lase neatinsă. Căci m-a trăsnit iubirea şi de-atunci am ramas cu gura căscată.

Ţi-aş cânta afon, în şoaptă, să nu m-auzi prea clar, ci doar să ţi se pară, .

Şi multe altele aş mai face. Nu-mi vin acum in minte, dar imaginaţia nu mi-ar seca şi inspiraţia nu m-ar părăsi. Văzând şi făcând!

Dacă tu ai fi eu, te-ai închide în tăcere şi ai savura îngăduitor, cu un zâmbet vag fericit, ca o sacră pisica persană, toate nebuniile pe care le-aş face dacă aş fi tu.

Jocuri

Viaţa e un joc!

O butadă ce pare demonetizată. Când ajungi să foloseşti prea des, în viaţa de zi cu zi, citate iscusite, pline de miez, încărcate de spiritualitate, sensul lor dispare.

Cu toate acestea, viaţa e un joc.

Ne naştem cu o poftă de joacă nestavilită. Şi asta facem încă din primele clipe, ne jucăm cu părinţii, apoi cu obiectele, cu alţi copii, cu noi înşine, cu cei din vieţile noastre. Partea proastă este că pe măsură ce trece timpul, unii dintre noi luăm jocul în serios, cât se poate de personal. Şi asta e rău.

Cunosc un personaj (cu siguranţă cunoaşteţi şi voi câte unul) care la vârsta maturităţii a uitat cu desăvârşire că s-a jucat cândva. Pe care orice formă de joc îl indispune. Jocul altora. Crede despre sine ca este rafinat, cultivat, talentat, cu simţul umorului. Dar dacă îl pofteşti să se joace cu tine, brusc îşi pierde toate calităţile, şi te întreabă iritat, cu colţurile gurii răsfrânte în jos  „Ce-i prostia asta?! Altă treabă, mai serioasă, n-ai de făcut?” Iar când consideră că ar avea ceva de câştigat de pe urma unui joc oarecare, se străduieşte atât de tare încât devine ridicol.

În fraza de mai-nainte am fost rea. Când un asemenea om, din orice motive, vrea să se joace, trebuie încurajat. Mi-aş dori să fi putut face asta, să manifest compasiune şi înţelegere, să nu judec şi să nu mă simt lezată personal de refuzul şi de infatuarea personajului.

Dar nimeni nu-i perfect, şi nici nu-mi găsesc la momentul potrivit (care-o fi acela?) mintea de pe urmă.

Nivelul următor, vă rog!

Desene pe asfalt

Copilule, hai să jucăm şotron! Să desenăm cu creta pe asfalt şi să mâncăm o prăjitură cu friscă, udată cu o citronadă. Apoi să fugim râzând sub picurii unei ploi calde de vară, iscate din senin, şi să ne adăpostim sub castani.

Nici uzi, nici uscaţi, să râdem ca doi nebuni şi să intrăm cu picioarele goale în băltoacele încurcubeiate care-au acoperit şotronul şi feţele zâmbitoare, şi bucheţelele de flori, şi baloanele…

Aşa îmi amintesc eu de 1 iunie al copilariei mele.

Literatura

Mai ţii minte « Jocul de-a vacanţa » ? Ţi-am mai spus, cu altă ocazie, au fost câteva lecturi care mi-au marcat existenţa (vai, ce pompos sună! ) Probabil au atins şi au făcut să vibreze acea coardă sensibilă, pe care fiecare dintre noi o … Continuă lectura →