La propriu, ieri a plouat, astăzi este ultima zi de noiembrie…
Ieri vremea a fost mohorâtă, azi – însorită şi primăvăratică. În zori mirosea a umed şi a călduţ, de parcă toamna a plecat azi-noapte lăsându-ne brusc în aşteptarea cocorilor.
Nu ştiu ce va urma, dar fiecare trecere mă face să surâd. Spontaneitatea clipei a încetat să mă pună în încurcătură, şi nici dezarmantul ” fie ce-o fi” nu mă mai caracterizează. Se poate să plec într-o directie şi cu un scop apoi, din mers, să-mi schimb itinerarul făra să mă gândesc la asta ca la o piedică în atingerea scopului. El, scopul, va fi atins şi împlinit fără îndoială, la momentul optim.
Voiam să transmit un semnal. Dar revenind asupra lui mi-am dat seama că are în el opusul mesajului la care mă gândeam. La loc comanda! De-asta mi-am fost până acum?! Am dat mai mereu semne contradictorii, încercând s-ajung prin ricoşeu la rezultat.
De-acum aleg clipa potrivită pentru a spune cuvinte magice.
Nu are importanţă dacă plouă mâine, sau dacă e soare. Noiembrie se sfârşeşte aici, unde nu e nici capăt de lume, nici sfârşit de poveste
„Baumgartner redefineşte astăzi curajul” l-am auzit pe comentator spunând puţin înainte de desprinderea paraşutistului de capsula care-l înălţase la peste 38.000 m.
Ce definitie separa curajul de nebunie?
Am fost extrem de atentă la reacţiile mele în secundele ce au precedat săritura. Nu era Felix Baumgartner pe marginea modulului din care urma să sară, eram eu. Cunosc indecizia de o fracţiune de secundă, când ştii că decizia e luată deja, dar te amăgeşti că ai putea-o anula. Apoi uiţi tot şi o faci. Zbori sau te prăbuşeşti, te dezechilibrezi sau te redresezi, mori sau supravieţuieşti, finalitatea nu mai contează.
Acţiunea a anulat aşteptarea, teama, viitorul. Dar, pentru că nu suntem construiţi sau antrenati să trăim şi să simţim continuu la mare intensitate, s-au inventat conferinţele de presă.
Sunt oameni pe care îi admir. I-am admirat toata viaţa. Am vazut in ei determinarea, pofta de viaţă, curajul. Şi-mi părea că pentru ei totul curge lin, că viaţa lor e îmblânzită şi, pusă cu botul pe labe, îi serveşte cu solicitudine.
Dar…!
Nu e delolc aşa. Fiecare îşi poarta crucea. Dacă o are. Dacă nu, să fie mulţumit cu ce are.
Perioada din urmă s-a arătat a fi tulbure. Nu s-au mai legat gândurile în cuvinte, cuvintele in idei, ideile in exprimare coerentă.
Până azi. Azi, cumva, liniştea şi detaşarea s-au aşezat peste tumultul sentimentelor.
Nu ştiu cum s-a petrecut minunea. Şi chiar dacă aş ştii, nu v-aş putea împărtăşi, căci pentru fiecare funcţionează într-alt fel.
Pe mine una, aşteptarea mă omoară. N-am rezistat niciodată aşteptării. Nerăbdarea pune stăpânire pe mine, mă face să alerg înaintea evenimentelor, să le provoc. Iar dacă reuşesc să stau pe loc, să mă abţin, apar stigmatele agitaţiei interioare.
Învăţ greu lecţia răbdării. Am nevoie de multă recapitulare, se pare.
Dar ce moment minunat este cel în care reuşesc să accept evidenţa. De fiecare dată îmi promit că voi ţine minte starea de bine, şi că astfel voi putea să o prelungesc peste nerăbdările nenăscute încă. Cu timpul poate voi reuşi să ajung înaintea nerăbdării, s-o domesticesc.
Cred că e suficient să-mi amintesc ce-mi doresc, iar când o iau razna şi-mi pierd capul, să fiu atentă la urma de luciditate, care găseşte în realitate punctul de sprijin. Cuvântul pentru azi e încredere.
Prefăcătorie să fie oare afirmarea unei idei, făra a lua act de existenta ideii contrare, în necunoştiinţă de cauză? Această acuzaţie mi se pare mai degrabă proces de intenţie. Atenţie însă, intenţia se considera premeditare şi se pedepseşte precum fapta. 😀
Am avut discuţii în contradictoriu cu o prietenă, vis-a-vis de cele ce am scris în postarea cu titlul „Până acum”. Cam mult spus ‘contradictoriu’, mai degrabă este vorba despre viziuni şi abordări diferite. Rezultă, în opinia ei, că valorizez imaginea bărbatului, continuând să mă bălăcesc în modelul patriarhal al tiparului în care m-am născut, am crescut, şi pe care, inconştient, l-am promovat. Afirmând că am îndurat cu bărbăţie viaţa, că prefer îndeletnicirile bărbăteşti, păcătuiesc prin a considera pozitiv masculinul şi a desconsidera femininul.
Departe de mine gândul, a fost mai degraba o spovedanie. O identificare a atitudinilor care m-au însoțit și pe care le-am crezut corecte.
Am întâlnit femei delicate, demne, pe care oricând este o plăcere să le asculţi şi să le priveşti. Dar am avut de-a face şi cu madame isterice, în care principiul feminin este redus sau chiar absent. Cum şi printre bărbaţi se găsesc diferite tipologii. Este o problemă de manifestare şi asumare (sau nu) a unor coordonate fizice, fiziologice şi psihice. Şi, nu in ultimul rând, este o problema de conştientizare.
Nu sufăr de discromatopsie, ba chiar am un simţ bun al culorilor. Ştiu cum pot obţine o anume culoare din culori complementare şi chiar îmi creez nuanţe pentru care inventez câte un nume. Asta numai pentru uzul personal.
Circula pe net o explicaţie, cu tente misogine, vis-a-vis de lipsa de disponibilitate a unui bărbat de a asculta şi de a fi atent un timp mai lung, la nevoile partenerei. Unul dintre argumentele folosite suna cam aşa: „Nu ai cum să mă convingi ca piersică e o culoare. Ştiu prea bine că e un fruct.”
Plecând de aici, am găsit o formulare care îi linişteşte pe cei cu discromatopsie parţială: „Nu puteti deosebi un roz banan, de rozul căpşună”. Iar ei (căci mai ales bărbaţii au această problemă) zâmbesc superior-satisfăcuţi. E nostim să-i vezi cum se mândresc cu acest handicap.
Dar trebuie să-mi recunosc ignoranţa. M-am trezit că nu ştiu ce este tangerine tango. Cu stupoare am aflat că e vorba de culoarea anului. Şi când mă uit la ea, ce vad? Minunăţie de portocaliu (sau orange, dacă preferaţi!) în tonuri şi nuanţe. ‘Tango’ cam pricepeam ce vrea să însemne. Dar ‘tangerine’?! Şi aşa mi-am îmbogăţit cunoştiinţele generale.
Doyna's Blog 