Mama-urs

Când te copleşesc emoţiile nici nu-ţi dai seama. Vorbeşti sau taci, ai ticuri sau nu mai poţi mişca.

Copleşită m-am simţit şi eu astazi, de vestea cea bună pe care mi-a dat-o prietena mea. Băiatul ei cel mare a intrat la facultate.

Nu am conştientizat intensitatea trăirilor din acele momente decât în clipa în care, dând vestea mai departe, am simţit în gât nodul lacrimilor. Nu puteam să vorbesc despre cele ce aflasem fiindcă mă podidea plânsul.

Primul gând după ce am aflat rezultatul, înainte să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, a fost la Mama-urs. O jucărie de pluş pe care i-am daruit-o micuţului – pe atunci – băiat.

Şi amintirea asta are o semnificaţie aparte. Cu ea se încheie o etapă la care am fost martor. Bebeluşul cât o linguriţă, băieţelul care a tras de urechea ursului de pluş până a făcut-o cât o ureche de iepuraş, adolescentul uşor timid cu ochi mari şi cercetători, s-au aşezat între amintiri alături de Mama-urs.

Să ai drum drept în viaţă, omule!

Reclame