Lacrimi si ploi

De ce-aş mai vrea să merg înainte

Prin umbra aceloraşi decolorate cuvinte?

De ce să aştept cu prefăcută răbdare

Iubirea ta mereu şovăitoare?

 

De unde să-mi găsesc iar putere, s-aduc

Un nou început in visul caduc?

Şi ce resentiment întâi să ostoiesc,

Pentru-a putea, cumva, să mai iubesc?

 

De când să-ncep să te alung din mine,

Când mi-a fost greu o viaţă, fără tine?

Şi unde s-arunc tot ce este-ntre noi?

Voi dilua iubirea-n lacrimi, şi-o voi ascunde-n ploi…

Reclame

Din când în când trag cu urechea

Nu-i frumos să tragi cu urechea. Doar că, uneori n-ai încotro, iar urechea nu se poate astupa singură ca să nu audă. Şi odată ce-ai prins o frântură de conversaţie, care ţi-a atras atenţia, nu e mare păcat să pierzi continuarea? Mai ales dacă subiectul se aşează peste gândurile şi experienţele din acel moment, sau când vine ca o confirmare exterioară a unei concluzii la care ai ajuns prin introspecţie.

Mergeam prinsă într-un val uman ce se revărsa unitar la o ieşire de metrou când, din urmă, mă ajunge monologul unei voci tinere de femeie.

-… Pentru asta nu-mi doresc să mă mărit. Mă îngrozeşte ideea căsătoriei ca angajament. Nu poţi ştii peste ce nebun dai, sau dacă nu e el nebun, nu ştii ce nebunie zace în tine şi cum te poţi schimba în timp faţă de el. Şi nu vreau să am copii care să vorbească despre mine şi tatăl lor aşa cum vorbesc eu de părinţii mei.

Pe această ultimă frază m-am lasat depăşită de fata care-şi descărca angoasele asupra prietenei ei. I-am privit silueta şi profilul în mişcare. Avea colţul gurii lăsat în jos, a disperare si dezaprobare. Nefericită în prag de depresie. Ce poate parea atât de grav, iremediabil în ochii unei tinere? Mi-am zis în gând că  n-a luat-o încă viaţa pe sus şi iubirea în vârtejul ei.

N-am întins pasul pentru a asculta mai departe. Mi-a fost de-ajuns. Continuarea va fi viaţa ei.

Am rămas cu gândurile mele şi cu flash-ul unor rânduri dintr-o scrisoare, niciodată trimisă, adresată primei iubiri. „Dacă voi ajunge vreodată să gândesc aşa cum gândesc părinţii mei, atunci înseamnă că viaţa asta nu are nici un sens, nici un haz. Înseamnă că ne învârtim în cerc”.

Dar am ajuns să gândesc la fel ca ei. E inevitabil să iţi însuşeşti amprenta familiei în care te-ai format. Am trăit cu grija zilei de mâine şi cu teama de judecata lumii, cu ţeluri mici sau chiar fără ţeluri, amorţită şi încordată. Pentru că aşa am receptat mesajul lor şi mi l-am însuşit.

Ce am uitat în toată aceasta viaţă care m-a trăit, aşa cum bine se exprimă Anatol Basarab? Ce n-am fost în stare să înţeleg multă vreme?

Coordonatele! Da! Pentru fiecare individ coordonatele sunt altele. Dacă ne raportăm fie numai la timp, fără să mai luăm în seama şi combinaţiile de gene (şi sprîncene!!  ;;)  ) produsul e altul, diferit, unic.

Şi cu toate astea, în ciuda tuturor evidenţelor, din teamă, din neştiinţă, din comoditate, alegem inconştient sau nu, să trăim viaţa la indigo.