Cârcotaşă, cu drag…

Privesc fotografiile făcute de prietena mea, într-o zi cu o lumină specială, aşa cum numai la poalele muntelui, lângă pădurea arămie, se poate naşte asemenea lumină.

Dar nu lumina îmi face gândurile să se rostogolească de-a lungul şi de-a latul percepţiilor mele. Remarc o disonanţă în imaginile care urmează, şi în altele asemănătoare lor. Este pur subiectivă remarca, dar nu ma pot abţine să nu o notez, şi să nu despic în patru ce e de despicat.

Prim-planul este încremenit, static, mort aş putea spune, în comparaţie cu fundalul viu, salbatic, cald-luminos. Brazii au viaţă, statuile, nu. Muntele se exprimă pe sine, aleile tac. Dintotdeauna am avut convingerea mută că Peleşul nu se aşează firesc în cadru. Ceva lipseşte, ceva e prea mult. Parcul castelului te-mbie la drumeţii în pas voios, maiestuozitatea edificiului temperează acest impuls. Este ceva abrupt în peisaj, care respinge castelul şi ceva prea politicos şi riguros la acesta din  urmă, care încarcă locul.

O casă cu fantome într-un colţ de rai.

Poate mi se pare…

 

Reclame

Meditaţie

Teama de moarte.

Îmi place să cred că nu o am. Până la proba contrară.

În tinereţea mea necoaptă, împărtăşind cu o prietenă gânduri, aşteptări şi temeri despre morţile proprii, am căzut de acord că odată cu înaintarea în vârstă accepţi din ce în ce mai greu ideea trecerii în nefiinţă. Dacă impetuozitatea şi nesăbuinţa tinereţii te fac să te simţi nemuritor, cumpătarea maturităţii şi predarea armelor la bătrâneţe îţi aduc dorinţa de a mai trăi o zi în plus. Aşa gândeam pe atunci, şi am rezumat astea într-o rugă: ” Fă Doamne să mor înainte să-mi piară cheful de a muri!” Spectrul decrepitudinii şi al agăţării cu orice preţ de viaţă, ne îngrozea pe amândouă deopotrivă.

Acum, ca şi atunci, regăsesc în mine o detaşare în  faţa morţii. O contemplu şi, cumva, ştiu că mă voi preda necondiţionat.

Un psiholog, pe blogul său, răspunde la solicitarea de a indica o tema de meditaţie, sugerând contemplarea morţii. Citind, zâmbesc în sinea mea, căci aici mă aflu pe aceeaşi lungime de undă cu el. Contemplu moartea de când mă ştiu.

Prima dată am conştientizat asta pe la şapte ani, în întâia noapte petrecută în camera mea.Ne mutaserăm de curând în casă nouă, şi la ora de culcare lumina s-a stins, uşa s-a închis, iar eu m-am regăsit singură, în întuneric.

Să-mi fie frică, să plâng, să cer companie sau să mă bucur de singurătate?

Nehotărârea mea a durat doar câteva secunde. Da! Să mă bucur de singurătate şi de intimitate!

Era întuneric dar prin perdea, la lumina lunii, se vedeau copacii unduindu-şi ramurile în vânt.

„N-are de ce să-mi fie frică şi nici urât. Cu siguranţă în mormânt e întuneric şi nu se vede nimic, pe când aici văd” mi-amintesc că am gândit atunci.

În paginile mele de jurnal, tema morţii revine constant. În funcţie de context şi de conflictele mele exterioare şi interioare, o vedeam ca pe o pierdere sau ca pe o pedeapsă, ca o absenţă cu posibilitatea de revenire printre ai mei, dupa ce le voi fi produs suficientă suferinţă.

Aveam convingerea că în ultimele clipe înţelegi totul, ai marea revelaţie, iluminarea.

Nu mai cred lucrul ăsta.

Îmi plăcea cum scria Rilke despre asta, citez aproximativ: „ne naştem cu o moarte proprie în pântece şi o purtăm cu noi toată viaţa. Unii au o moarte mică, alţii una mai mare”.

Murim cum trăim!