Pe curând… pe niciodată

În spate nu vreau să te port,

şi nici pe braţe, umeri sau picioare

să te legăn nu mai pot.

Eşti mare

şi greutatea ta mă doare.

 

M-atenţionează al anilor număr

Şi vreau să-mi reechilibrez balanţa,

să nu duc totul pe un singur umăr

ci singură,

să înnoiesc speranţa.

 

Mai bine mă îndepărtez de tine

Şi pentru multă vreme stau departe

decât să m-alunge,

vezi bine,

tot ce ne desparte.

 

Reclame

Un alt fel de spovedanie… sau despre a avea martori

Când spun că trebuie să te spovedeşti, nu te trimit neapărat la biserică şi la preot.

Până nu demult trăiam şi eu în această confuzie. Mergeam la câte un duhovnic, cu capul plecat, dar cu semeţie în suflet. Aveam de mărturisit un păcat apăsător,  păstram însă şi ceva de nemărturisit.

Dar spune-mi, dragă cititorule, nu faci şi tu parte cumva din acea categorie de oameni prevăzători, care îşi pun mereu ouăle în mai multe coşuri? Două aici, la vedere, căci ştie toată lumea că tu ai ouă. Încă vreo trei colea sub şervet, în coşuleţul fantezie. Alte două, pitite pe un raft din debara, în spatele cutiilor cu pantofi. Câteva mai vechi, bine înghesuite prin măruntaiele dulapului, să nu le găsească nici vântul, nici pământul.

Facem de-a lungul vieţii tot felul de grozăvii, care ne aduc în conflict cu convingerile noastre sau cu ale celorlalţi, cu felul nostru adevărat de-a fi sau cu imaginea pe care vrem să o prezentăm despre noi. Uneori ne găsim vinovaţi de a nu fi făcut nimic. Am avut ocazia  şi am stat ca paralizaţi, lăsând-o să se risipească.

Nu putem spune nimănui ce simţim în legatură cu fiecare grozăvie în parte. De asta e important să avem martori. Câte unul pentru fiecare păcat în parte. Se poate şi unul pentru mai multe păcate, dar niciodată unul singur pentru toate. Să fie cineva, apropiat sau nu, prieten sau neprieten – dar cu omenie şi fără intenţii ascunse – care să depună mărturie în faţa noastră despre felul în care s-au petrecut lucrurile.

Singuri nu ne putem ierta, până nu înţelegem ce s-a întâmplat cu adevărat. Iar înţelegerea o căpătăm privind alternativ prin ochii noştri şi prin alţi ochi.

Ce duhovnic poate asculta toate, dar absolut toate poveştile care ne apasă?

Şi pe care prieten putem să-l încărcăm cu toate problemele noastre, fără să-i producem un scurtcircuit?

Aşa că trebuie să facem un inventar riguros şi să triem faptele. Pe cele despre care am putut recunoaşte în gura mare că le-am făcut, trebuie să le uităm. Sunt iertate. Altele, despre care am putut spune câte ceva, dar nu tot, sunt în curs de rezolvare. Cu răbdare şi curaj să continuăm să le dezvăluim. Prioritare sunt însă cele despre care nu putem sufla un cuvânt, care ni se opresc pe buze, sau undeva mai în adânc. Pentru ele este obligatoriu să găsim un confesor pe măsură. Dar mai întâi trebuie să-l căutăm, apoi să fim pregătiţi să-l acceptăm.

Restul curge de la sine.