Despre sincronicităţi… (Când ne pierdem capul)

Perioada din urmă s-a arătat a fi tulbure. Nu s-au mai legat gândurile în cuvinte, cuvintele in idei, ideile in exprimare coerentă.

Până azi. Azi, cumva, liniştea şi detaşarea s-au aşezat peste tumultul sentimentelor.

Nu ştiu cum s-a petrecut minunea. Şi chiar dacă aş ştii, nu v-aş putea împărtăşi, căci pentru fiecare funcţionează într-alt fel.

Pe mine una, aşteptarea mă omoară. N-am rezistat niciodată aşteptării. Nerăbdarea pune stăpânire pe mine, mă face să alerg înaintea evenimentelor, să le provoc. Iar dacă reuşesc să stau pe loc, să mă abţin, apar stigmatele agitaţiei interioare.

Învăţ greu lecţia răbdării. Am nevoie de multă recapitulare, se pare.

Dar ce moment minunat este cel în care reuşesc să accept evidenţa. De fiecare dată îmi promit că voi ţine minte starea de bine, şi că astfel voi putea să o prelungesc peste nerăbdările nenăscute încă. Cu timpul poate voi reuşi să ajung înaintea nerăbdării, s-o domesticesc.

Cred că e suficient să-mi amintesc ce-mi doresc, iar când o iau razna şi-mi pierd capul, să fiu atentă la urma de luciditate, care găseşte în realitate punctul de sprijin. Cuvântul pentru azi e încredere.

Jocuri

Viaţa e un joc!

O butadă ce pare demonetizată. Când ajungi să foloseşti prea des, în viaţa de zi cu zi, citate iscusite, pline de miez, încărcate de spiritualitate, sensul lor dispare.

Cu toate acestea, viaţa e un joc.

Ne naştem cu o poftă de joacă nestavilită. Şi asta facem încă din primele clipe, ne jucăm cu părinţii, apoi cu obiectele, cu alţi copii, cu noi înşine, cu cei din vieţile noastre. Partea proastă este că pe măsură ce trece timpul, unii dintre noi luăm jocul în serios, cât se poate de personal. Şi asta e rău.

Cunosc un personaj (cu siguranţă cunoaşteţi şi voi câte unul) care la vârsta maturităţii a uitat cu desăvârşire că s-a jucat cândva. Pe care orice formă de joc îl indispune. Jocul altora. Crede despre sine ca este rafinat, cultivat, talentat, cu simţul umorului. Dar dacă îl pofteşti să se joace cu tine, brusc îşi pierde toate calităţile, şi te întreabă iritat, cu colţurile gurii răsfrânte în jos  „Ce-i prostia asta?! Altă treabă, mai serioasă, n-ai de făcut?” Iar când consideră că ar avea ceva de câştigat de pe urma unui joc oarecare, se străduieşte atât de tare încât devine ridicol.

În fraza de mai-nainte am fost rea. Când un asemenea om, din orice motive, vrea să se joace, trebuie încurajat. Mi-aş dori să fi putut face asta, să manifest compasiune şi înţelegere, să nu judec şi să nu mă simt lezată personal de refuzul şi de infatuarea personajului.

Dar nimeni nu-i perfect, şi nici nu-mi găsesc la momentul potrivit (care-o fi acela?) mintea de pe urmă.

Nivelul următor, vă rog!

Desene pe asfalt

Copilule, hai să jucăm şotron! Să desenăm cu creta pe asfalt şi să mâncăm o prăjitură cu friscă, udată cu o citronadă. Apoi să fugim râzând sub picurii unei ploi calde de vară, iscate din senin, şi să ne adăpostim sub castani.

Nici uzi, nici uscaţi, să râdem ca doi nebuni şi să intrăm cu picioarele goale în băltoacele încurcubeiate care-au acoperit şotronul şi feţele zâmbitoare, şi bucheţelele de flori, şi baloanele…

Aşa îmi amintesc eu de 1 iunie al copilariei mele.