Pot alege

În seara asta vorbeşte Nichita.

Înapoierea cheii    Nichita Stanescu

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Tristeţea,ea,
nu este gind
ea lucru este.

Măninc-o dacă ai cu cine!
Durerea vieţii
e un lucru
nu contemplarea lui!

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Am descoperit-o acum.

Straniu sentiment, să-ţi pară că cineva a scris special pentru tine ceva ce vei citi când va fi timpul, când vei fi la o răspântie, sau atunci când vei avea mai multă nevoie de confirmări şi susţinere  De aceea cuvintele nu-şi pierd niciodată însemnatatea. Mereu altcineva le activează sensul.

De curând fiica mea a plâns. O prietenă a răsucit cuţitul într-o rană încă deschisă, aruncând cuvinte injjurioase într-un moment de furie. Am fost descumpănită, ezitând între a-i spune că acele cuvinte nu contează, şi a o face să înţeleagă că au o mare putere, dar că ea e cea care le dă această putere. M-am bâlbâit cred, aparenta contradicţie mi-a dat de furcă. Aş fi putut să-i spun „Nici un cuvânt nu are importanţă atât timp cât tu nu îi activezi sensul”.

La fel, poezia lui Nichita, deşi era printre alte poezii de-ale lui citite şi răscitite, nu se arătase pentru mine. Dar iată ce citesc printre rânduri. Încă un mesaj pe care-l dezavuez: „mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor”, adicătelea „cum naiba fac să te uit, că m-am saturat/obosit să te-aştept”. 

Clar! Trebuie să-mi redefinesc cuvântul dor. 

Cu dorul trăieşti, nu există starea de „non dor”. Când nu îţi mai este dor, nu mai ai nimic în comun cu ceea ce ţi-a declanşat dorul. A dori să nu-ţi mai fie dor înseamnă a vrea să închei o relaţie, o aşteptare care îţi genereză disconfort, frustrare, insatisfacţie. A dori să nu-ţi mai fie dor e trist, e un capat de drum.

Pot alege să trăiesc fără dor şi aşteptare? Cu siguranţă. Dar vreau? Ce pun în loc? Control, raţiune, luciditate putere. Dar acestea  sunt sterile fără uitare de sine, fără dăruire si abnegaţie.

zambet

Scrisoare pentru o prietenă

Prietenia se naşte cu uşurinţă. Este insoţită de duioşie şi de o stare de bine. Dar ea trebuie recunoscută ca atare şi valorizată.

Cu greu ne amintim când a început, avem repere variabile în amintirile comune sau personale, dar sentimentul că nu există punct terminus e axiomatic.

Uneori ne trezim târziu de tot într-o prietenie nedeclarată nicicând,dar autentică, alteori numim cu acest cuvânt relaţii conjuncturale, fără legatură cu intimele coridoare ale sufletului.

NImic rău în asta, trebuie doar să discernem atunci când vine vremea.

Prietenia nu are legatură cu forma, ci cu fondul. Ea rezistă oricărei schimbări exterioare, pentru că recunoaşte întotdeauna interiorul.

Azi îmi amintesc de tine în mod special, pentru că este ziua ta. Dar si-acum cinci zile te-am pomenit în conversaţiile cotidiene, iar peste o săptămână vei sughiţa poate, fiindcă într-o situaţie oarecare îmi va răsări pe buze numele tău.

Aseară, când mă gândeam să-ţi scriu câteva cuvinte, am rememorat pe repede înainte petrecerile de la tine. Erau pline de viaţă şi de întâmplări, nu aveam nevoie de stimulente pentru a ne simţi bine. Şi ce de bunătăţuri pregătea mama ta. Iepure la tavă aşa grozav n-am mai mâncat nicăieri de-atunci încoace (între noi fie vorba, n-am mai mâncat deloc!), şi trandafiri de zahăr ars, şi… nu scriu, că-mi plouă-n gură…

Pentru mine mai însemnau ceva acele petreceri: pretexte de evadare. N-aş fi recunoscut niciodată pâna acum, nici măcar faţă de mine, dar simţindu-mi libertatea ştiu că pot veni la tine pur şi simplu pentru că mi-eşti dragă.