INTOLERÁNT, -Ăadj. 1. care nu respectă libertatea de gândire, care nu suportă altă credință, religie decât a sa; fanatic
De asta m-am lovit cel mai des in ultima perioadă. Şi dacă evenimentele politice mă lasă indiferentă, dacă am ajuns să conştientizez că nu trebuie să-mi consum energia inutil pentru lupta altora, nu pot să nu reacţionez la lipsa de toleranţă a semenilor mei.
Pot înţelege că fiecare om se lasă la un moment dat pradă emoţiilor, patimii chiar, dar mă tem de cei care sunt intoleranţi la rece, fără să fie pătimaşi.
Trebuie să iau atitudine şi să contracarez cu argumente aceasta stare de fapt, fiindcă tăcerea şi detaşarea nu sunt deloc soluţii.
Întreaga societate românească este bolnavă de incapacitatea de a lua atitudine.
Despre votare, alegeri, referendum şi alte şmecherii de-astea, la momentul de-acum, la momentul Caragiale şi în oricare alt moment, subscriu la „conjugarea verbului a vota”, culeasă de pe FB:
Eu votez / Tu câştigi / El pierde.
Noi ne nenorocim / Voi vă îmbogăţiţi / Ei merg în şomaj.
Dar să schimbi regulile jocului după ce acesta s-a jucat, după ce partida a fost încheiată, pentru că nu ai obţinut rezultatul dorit, mi se pare cel putin infantil, ca să nu mai vorbim de lipsa de fair-play.
Şi-s blândă când spun asta ca replică la ” În 2012 – 8 milioane de voturi pentru demitere. 8 milioane de români nu pot fi ignoraţi” Dar pot fi ignoraţi ceilalţi? Tot cam 8 milioane (si ceva), care au ales prin nevalidarea referendumului.
E de bun simţ şi sănătos să nu-i susţii pe cei care şi-au făcut un obicei din a modifica orice lege instantaneu, în momentul în care varianta existentă îi încurcă.
Scapi pe tine! E normal. O reacţie vegetativă imposibil de controlat mental. Frica face parte din instinctul de supravieţuire, declanşând mecanisme de reacţie care se traduc în acţiuni, de cele mai multe ori corecte, menite să îndepărteze pericolul sau să limiteze efectele nocive ale acestuia.
În miezul civilizaţiei pericolele au căpătat alte conotaţii. Nu mai ai grijă în fiecare clipă pentru integritatea fizică, pentru viaţa ta. Te temi de situaţii.
Da capo!
Ce faci când eşti paralizat de frică?
Întâi scapi pe tine, la figurat, apoi creezi o serie de gesturi prin care să ieşi din situatie, cum ar fi: negarea, minciuna, agresivitatea, depresia, comportamentul voit ostil sau linguşitor, tăcerea. De foarte puţine ori înfrunţi situaţia direct, radical si total. Ăsta e cazul fericit, în care scapi de ea fără urmări. În rest, te străduieşti să o aplanezi. O „rezolvi” prin amânare şi minimizare. Dar ea revine, fiindcă se cere rezolvată şi trimisă acolo unde îi este locul, în neantul din care a venit la chemarea ta. Căci nimic nu are importanţă decât atunci când investeşti tu cu importanţă.
Dacă nu-ţi place un om, şi te jenezi sa-i arăţi asta din politeţe, din bună-creştere, din interes, vei ajunge să faci multe lucruri neplăcute şi nefireşti de la minciună la evitarea persoanei, de la inşelăciune la denigrare.
La fel, dacă iţi place un om şi nu ai curajul să-i spui, vei face gesturi prosteşti, contradictorii, care generează confuzie, derută. Vrei şi ai vrea să nu vrei, te abţii şi nu laşi firescul să se petreacă.
E greu pentru tine şi dureros pentru celălalt să-i spui cinstit ce simţi şi gândeşti.
Mă duc la origini. Fără să mă trimită nimeni. M-am hotărât intr-o clipă, apoi, într-un ritm ameţitor pentru cei din jur, am făcut toţi paşii care au facut posibila plecarea.
Doamne! cât îmi place când toate se leagă şi se petrec în ritm alert. Mă simt de parca aş fi impulsul ce porneşte şi se propagă în spectaculoasa cădere a unui domino.
La drum de seară, într-un tren aproape gol, ard de nerăbdare să ajung la obârşia maternă.
De multă vreme, de pe când am devenit conştientă, am observat că imediat ce-ajung pe acele meleaguri ma îmbrac în graiul locului. Molcom, ardelenesc, ca o incantaţie. Şi-mi curge firesc, de parcă aş fi de-a locului, cu continuitate. Prima dată când am observat şi mi-am supravegheat vocea, m-am simţit vinovata de parcă i-aş fi maimuţărit fără voie pe cei din jur. Apoi mi-am dat seama că o faceam din dragoste pentru acei oameni şi pentru acele locuri.
Dacă vesnicia s-a născut la sat, liniştea din mine s-a născut în Depresiunea Bistriţei.
„În viaţă pierdem ani, iar de la moarte cerşim o clipă” Nicolae Iorga
Acesta nu este motto. Este un pretext.
De o vreme încoace, pe Facebook se postează cu frenezie citate celebre,care mai de care mai adânci, mai adevărate, mai… Ce uită cei care citează sau, mai corect, ce nu iau în consideraţie? Faptul că acele cuvinte sunt scoase din context, şi astfel semnificaţia lor se schimbă. Ajung să servească intenţiilor celor care le folosesc.
M-am gândit la moartea violentă a lui Iorga. Cu siguranţă n-a apucat să mai cerşească o clipă eternităţii. Şi nici statura lui impozantă, evoluţia şi cariera pe care le-a avut, nu m-ar fi lăsat să gândesc că acest om avea sentimentul ca a pierdut timpul, anii.
Pierdem, sau cel mai adesea ni se pare că pierdem, ocaziile, şansa, trenul. Ne trezim că e târziu şi credem că nu mai putem face un lucru, sau altul. Când, cu mirare ne dam seama că putem, viaţa devine mai frumoasă.
Dacă aş fi tu, aş sări într-un picior de bucurie că exist şi că s-a-ntâmplat minunea cunoaşterii şi-a recunoaşterii noastre.
Aş sporovăi cu florile de la marginea drumului şi cu muşcatele de la ferestrele vecinelor, spunându-le că sunt frumoase.
Aş trage pişicher câinii de coadă, şi dacă m-ar mârâi, i-aş întreba cu ce le-am greşit şi ce reparaţii vor de la mine.
Aş merge cu capul în nori şi cu picioarele prin râul cel repede, să mă trăsnească fulgerul albastru în fiece clipă şi să mă lase neatinsă. Căci m-a trăsnit iubirea şi de-atunci am ramas cu gura căscată.
Ţi-aş cânta afon, în şoaptă, să nu m-auzi prea clar, ci doar să ţi se pară, .
Şi multe altele aş mai face. Nu-mi vin acum in minte, dar imaginaţia nu mi-ar seca şi inspiraţia nu m-ar părăsi. Văzând şi făcând!
Dacă tu ai fi eu, te-ai închide în tăcere şi ai savura îngăduitor, cu un zâmbet vag fericit, ca o sacră pisica persană, toate nebuniile pe care le-aş face dacă aş fi tu.
Doyna's Blog 