Privesc fotografiile făcute de prietena mea, într-o zi cu o lumină specială, aşa cum numai la poalele muntelui, lângă pădurea arămie, se poate naşte asemenea lumină.
Dar nu lumina îmi face gândurile să se rostogolească de-a lungul şi de-a latul percepţiilor mele. Remarc o disonanţă în imaginile care urmează, şi în altele asemănătoare lor. Este pur subiectivă remarca, dar nu ma pot abţine să nu o notez, şi să nu despic în patru ce e de despicat.
Prim-planul este încremenit, static, mort aş putea spune, în comparaţie cu fundalul viu, salbatic, cald-luminos. Brazii au viaţă, statuile, nu. Muntele se exprimă pe sine, aleile tac. Dintotdeauna am avut convingerea mută că Peleşul nu se aşează firesc în cadru. Ceva lipseşte, ceva e prea mult. Parcul castelului te-mbie la drumeţii în pas voios, maiestuozitatea edificiului temperează acest impuls. Este ceva abrupt în peisaj, care respinge castelul şi ceva prea politicos şi riguros la acesta din urmă, care încarcă locul.
O casă cu fantome într-un colţ de rai.
Poate mi se pare…
Doyna's Blog 